BOTA LUCIAN-VICTOR















***

mă sufoci cu tăcerea ta...

peste mine cad zăpezi amare
fereastra nu mai răsare soarele, mereu
îmi arată apusul

în mine
rămâne un sihastru să se roage
ca
peste veacuri să treacă
ceața de pe insulă
din trup, din ochi
din orbi...


***   

am simțit umbrele tale
cum mă sugrumă

te arunci ca o viperă ce își ascunde veninul
în sărut
despicându-mi trupul
peste anotimpuri 
împrăștiindu-l dincolo de zări


*** 

m-am transformat într-o ultimă ploaie
căzută peste trupul tău
sărutându-l
apoi a început să ningă
din ochii tăi
cu alb


***

să fii sănătos, să poți alăpta cuvântul,
să poți alunga tăcerea în care ești încarcerat
cu viaţa într-o lume
în care orbii alungă lumina
celui răstignit

o lume pe care
dacă o întorci pe dos își arată
colții de câine turbat
zâmbind frumos
cât pentru ziua de mâine


***

am simțit iubirea rostogolindu-se
pe pat
ca o felină
ieșind din propriul trup, învelindu-mi
pământul de pe oase


***

am simțit azi cum ploaia
îmi sugrumă secundele și pleacă
acele secunde în care te iubeam mai mult
decât ieri

văd lumina cum
se stinge odată cu ploaia
care arde
pământul însetat de fericire
şi caii care mușcă nori negri
din iarba proaspătă

lăuntric soarele se zbate între ape...


***

camera aceasta își are memoriile ucise
nu te mai întâlnesc în niciun
colț al inimii prăfuite
nici măcar parfumul tău
nu mai insistă
a trântit ușa sculptată a timpului
și
a plecat spre alte dimensiuni

miroase a toamnă cu ploi mărunte
ce scorojesc pereții acestei camere
temându-mă
că mă voi muta din propria inimă
nu departe de mine...

sunt năucit și gol
pe dinăuntru
camera aceasta nu mai cuprinde
cerul în brațe

plouă în ea
deşi
acoperișul își poartă țiglele noi
cu mândrie

așa se dezlănțuie toamna în mine
când nu ești tu


***

mă desprind de sentimente
precum frunzele de copac
trupul mi-e pământul nearat
încă din toamnă

visele mi-s aripi îngenunchiate
caii mei duc
povara gândurilor
spre primăvară

de la anii mei
ce mai pot aștepta?
decât să mi se surpe
din nou
pământul
cu toate roadele gândirii...


***

despre sensul unei vieți absurde
încă
nimic nu pot spune

ştii
e absurd să lupți cu absurdul
într-o lume absurdă
preocupată de tine și de mimica ta

nu înțeleg cum rotunjirea unor cuvinte
iau forma absurdului
pe o margine de neuroni


***

mi-a fost sufletul tăvălit prin rugină –

sunt departe de lumină
respir rugina acestor trecători
zilnic
trec şi îmi calcă atriile, ventriculii,
ruginindu-mi inima...


Bota Lucian-Victor (n. 04.12.1986, Ocna – Mureş). A urmat cursurile Grupului Școlar Agricol “Alexandru Borza” din Aiud și este absolvent  al Facultăţii de Zootehnie şi Biotehnologii din Cluj-Napoca. Locuiește în Municipiul Aiud.  

Activitate literară:

2008: publică în revista Pagini aiudene poeziile Timpul şi În adâncul inimii;
2009:  publică în revista Discobolul poeziile Suflet în mişcare și Simt;
2009: debut în revista Visul (Orăștie) cu poeziile Lacrimi (nr. 46), Rupt (nr. 36), Viața, Sunt o lacrimă și Pe lângă lac (nr. 36);                                         
2009 – 2010: a participat la colocviile de literatură şi arte sub egida Centrului Cultural „Liviu Rebreanu”;                                                  .
2013: îi apar poeziile Praf de toamnă și Sunt scriitorul cu sufletul în cătușe în revista Singur;                     .
2013, septembrie: publică în Revista A.V.A (nr. 6) poezia Într-un moment al învierii;
2013, noiembrie: publică în Revista A.V.A (nr. 8) poeziile Oglinda și Curcubeul;
2016 (2, 3 și 5 august): publică pe webcultura.ro poeziile: E atâta ploaie, Fereastră deschisă, Lupii;
2016 – 2017: publică versuri în antologiile Aripi de zăpadă (editura LifeArt, 2016) și Antologia prieteniei (vol. I, editura omega Buzău, 2017);
2017: publică poezie pe eCreator.ro.


Copyright © 2017 Bota Lucian-Victor
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Niciun comentariu

Un produs Blogger.