CORNELIU NEAGU
















Epitaf fără cuvinte

V-am explicat cândva, distinsă doamnă,
că nu sunt eu acela care plânge
cu lacrimile ploilor de toamnă
căzând în suflete cu stropi de sânge.
Nici cel dojenitor certând copacii
că în răzoarele de lângă stradă
au ofilit sub umbra lor chiar macii
plângând pe Minulescu-ntr-o baladă.

Nu sunt nici vraciul magic care poate
să vindece iubirile pierdute
întoarse cu regretele lăsate
pe brâul rupt al marilor redute.
Şi nici groparul care duce-n spate
pământul răscolitelor morminte
unde îşi plâng amantele trădate
iubirile-ngropate mai-nainte.

Sunt numai scribul trist care traduce
jurnalul scris cu vorbe nerostite
de nevăzuţii ţintuiţi pe cruce
în Golgote din inimi părăsite.
Şi-acum, spre asfinţit târziu de toamnă,
când mă îndrept smerit spre cele sfinte,
îţi las un epitaf fără cuvinte,
să îl păstrezi ca amintire, doamnă.


Insomnie

Ascult, meditez şi aştept să-nţeleg
tăcerea din gândul ce-ar vrea să pornească
dar încă rămas priponit în talveg
pe-o albie sură din bolta cerească.
Şi caut răspunsuri în anii pierduţi
prin vagi amintiri încercând să mă lase,
în care mai plâng copii nenăscuţi
din mame uitate sub gloanţele trase.

Şi voci neştiute aud din trecut,
se scurg prin urecheîn zeci de jargoane,
în inimă creşte un zvon nevăzut
din aripa gândului rupt din pripoane.
Şi gândul aleargă prin timp înapoi,
mi-aduce în cuget o lume trădată,
cu umbre rămase din tristul război
în care soldaţii mai mor încă-odată.

Şi trece prin mine tărâmul străin,
cu chipuri trezite din moarte la viaţă,
purtând peste zâmbete stropi de venin
şi măşti de revoltă cusute pe faţă.
Căci încă mai mor în nepatria lor
eroi fără voie, trimişi prea departe,
ajunşi amintiri în străinul decor
al căii parcurse din viaţă spre moarte.



Noapte de iunie

Cânta deasupra pasărea măiastră,
pădurea tremura cuprinsă de fiori,
iar vântul, răscolind frunzişu-n creastă,
se rătăcea prin teii încărcaţi cu flori.
Creştea în zare luna tremurândă,
iar noi priveam uimiţi, sub cerul de oţel,
cum umbrele, pornite să se-ascundă,
pluteau în spatele cetăţii, sub crenel.

Măceşii peste zid dădeau în floare,
se agăţau în gard cu spinii de uluci,
privind miraţi văzând cum mă seduci,
la pieptul tău stângându-mă mai tare.
Şi-abia atunci, uitându-mă mai bine,
păgâne năluciri vedeam în ochii tăi
mă-ndepărtam să mă desprind de tine
dar mă trăgeai să vin în braţe, înapoi. 

Şi m-a cuprins o vrajă, dintr-odată,
pluteam în lumi de vis, departe-n infinit,
nici nu mai ştiu ce-a fost, dar m-am trezit,
căci se rupea deasupra bolta înstelată.


Corneliu Neagu (n. 20 martie 1944, Fieni): Profesor Universitar Emerit al Universității „POLITEHNICA” din București. Sunt pensionar din anul 2012. De atunci am început să scriu versuri, dând viaţă visului meu din copilărie şi adolescenţă. Am publicat două volume de poezie: „FATA MORGANA”, Editura ePublishers, Bucureşti 2016 şi „CUNOAŞTEREA DE SINE”, Editura ePublishers, Bucureşti 2017. În prezent public versuri on-line în pagina personală de Facebook şi pe diferite site-uri, precum Grupul de Critică, Radio Poema, Puterea Cuvântului, Glasul Literelor, Tribuna Seniorilor etc.

Pagina personală de Facebook: Corneliu Neagu

Copyright © 2017 Corneliu Neagu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Un produs Blogger.