COCA FARAGO
Fereastra, fereastra, cine s'ar îndura
Să-ţi ridice leneşa pleoapă de albastră
catifea.
În astă linişte nedumerită şi stingheră
Ce-a prins a scutura
Petale ruginii peste ţigarea uitată în
scrumieră,
- Ca şi cum plânsul crizantemelor ar
vrea
Să te ferească de-acest unic murmur de
prezenţă a mea
Printre lucrurile care-şi deapănă
povestea cu-atâta măestrie,
încât pretutindeni parcă s'a oprit un
pas de melodie...
Pentru ce ar năvăli aripile amurgului peste
ciudata feerie,
Când în privirile ochilor mei penumbra ştie
Să recunoască anotimpul de afară,
Încovoindu-mi umerii sub o povară
Mai grea decât singurătatea mea
Şi decât vălul de pe gând mai străvezie...
Fereastră, fereastră, cum ai risipit
De astă dată umbrele pe-oceanul globului prăfuit.
Că le-аsеamăn unor fermecate corăbii, avântate
Spre dobândirea insulelor între hotarele niciunei harţi aflate?
Ce multe sunt... şi'n fiecare câtă recunoaştere de mine îşi pluteşte
Argintia nălucă, pe drumul care -
De la'nceputul lumii îmi pândeşte
Clipele, zilele, anii, vieţile,
Zădărnicindu-mi serile şi diminețile...
Fereastră, fereastră, cine s'ar îndura
Să-ţi ridice leneşa pleoapă de-albastră catifea.
În astă linişte de-atâtea alte linişti crescută şi stingheră
Ce-a prins а scutura
Petale ruginii peste ţigarea uitată în scrumieră,
- Ca şi cum plânsul crizantemelor ar vrea
Să te ferească de-acest unic murmur de prezenţă a mea
Printre lucrurile care-mi tac poveştile cu-atâta măestrie,
încât pretutindeni parcă'nmugureşte un ultim pas de melodie.
(“Universul literar” – 29 noiembrie 1941)
Poemă
simplă pentru durerea mea
Lumina
a fugit râzând,
Din
unghere mă năpădește groaza.
Mi-e
frig...
Tată,
Îți
ghicesc sufletul mângâindu-mi fruntea,
Îl aud
șoptind, îl aud umblând;
Prin somn îl simt
îngenunchiat alături de visul meu
Și-l
văd pâlpâind în lumina candelei,
De-asupra
icoanei.
Adormirea
ta mi-a îmbătrânit inima
Pe care
oamenii mi-o cred încă senină
Și
mâinile-ți moarte mi-au luat viața de pe buze,
Întunerecul
urlă și teama mă’năbușe.
...Tată,
În
racla ta răsare soarele vre-odată?
(“Luceafărul” – ianuarie 1936)
 |
| Elena și Coca Farago - 1933 |
Poveste
mică
Domniţa îşi aducea surâsul din vis
Ca pe-o lacrimă din vraja unei primăveri
Şi'n ochi purta farmecul porţilor ce
s'au închis
Demult, pe urma unui alai de fericire şi
poveri.
Se'ndrăgise cândva de un cerşetor
Care-şi cânta durerile către razele de
lună,
Dar îl uitase curând, fiindcă iubirile
mor
înainte ca soarele vieții să apună.
…într'o zi, tăcerea îngerului păzitor,
I-a îndepărtat gândul de înţelegerea
oricui
Şi domniţa, pentru că ştie să citească
în gândurile tuturor,
Nu se mai poate recunoaşte în privirea nimănui.
(“Hyperion” – nov.–dec. 1934)
Suspin
Din tăcere de ţărână
Gându'n cântec mi-l îngân…
Cântecul o să rămână
Peste linişte stăpân,
Ca un farmec de otravă,
Ca o taină de abis,
Ca o pasăre bolnavă
Ce aripa şi-a închis…
(“Hyperion” – nov.–dec. 1934)
Scrisoare
din Craiova
Mi-e drag oraşul în care m'am născut:
Mă'ntâmpină copilăria l-a fiecare
început
De stradă, în fiecare casă şi din ochii
Fiecărui cunoscut...
Vezi, de-aci nu-mi dau seama că anii
trec,
Pentru că totul e la fel cu „altădată”,
Pentru că... nu mai aveam de unde vrea
să plec...
Ce-mi pasă că oamenii sunt înapoiaţi şi
răi
Şi că noroiul de pe drum îmi încetină
pasul...
Mi-e drag oraşul în care m'am născut,
Numai el mă'ndeamnă să ştiu că am şi eu
Un trecut
Şi să „cred în viitor"...
Ştiu câţi oameni se nasc,
Aflu câţi mor,
Pe cine iubeşte fiecare, pe cine urăşte
fiecare,
Iau parte la tot ce se întâmplă
Şi-adevărat: mă preocupă fiecare
întâmplare...
Nicăieri aerul nu-i mai îmbâcsit şi mai
uşor...
Oraşul în care m'am născut e al meu
Şi mi-e drag...
De mă plimb, îmi aduc aminte: de aci
Mi-am târguit, odată, jucării...
De dincolo, cărţi de şcoală...
De-acolo, primii pantofi cu toc înalt...
De dincolo, un cufăr în care mi-am pus
tot ce-aveam...
De-acolo, un bilet de călătorie...
...M'am întors - şi e de parcă n'aşi fi
plecat niciodată.
M'am întors. Şi e de parcă pretutindeni
m'am cunoscut
Dar numai aci mă recunosc.
M'am întors pentru că mi-e drag orașul
în care m'am născut;
De-aci nu-mi dau seama că anii trec,
Pentru că totul e la fel cu “altădată”,
Pentru că prea nu mai aveam de unde vrea
să plec...
Aşteaptă-mă,
Cu-aceeaşi primăvară lângă inima
nopţilor mele, înrourată...
(“Universul literar” – 30 aprilie 1943)
M'au întors amintirile înspre povestea cu mărul de aur,
Ascultată în toate singurătăţile mel e vechi... Azi,
Mă pândeşte umbra de balaur
Scuturată pe viaţă-mi din liniştile cu brazi,
Poate printre pâlpâirile înflorite sfios ale stelelor, poate
Prin toamnele primăverilor toate.
M'au întors amintirile înspre mărul de aur...
(Unde e mărul de aur?)
N'am cui să pot spune cât
Mi-e de frig şi de urât
în singurătatea asta cu limbi de balaur...
Unde e mărul de aur?
Pe fiecare deget, o înfiorare nouă. Mă doare.
Între o clipă şi alta, nici-un prag. Unde
Să mă opresc? Vin toate singurătăţile să mă scufunde
În undele poveştii cu mărul de aur... (Unde e mărul de aur?)
Gândurile se desfac în priviri clătinate, rotunde.
Prea târziu... De-aici nu mai începe nimic.
Se va opri la poarta casei mel e un dric
Şi încă o plecare va împăienjeni, apoi, ferestrele, uşa, pereţii,
În aşteptarea dimineţii...
(“Universul Literar” – 3 decembrie 1938)
Reconstituire
Departe de vuietul mulţimii fugise Iuda,
vrând
Să rămână'n tovărăşia cugetului lui,
spre a simţi mai cumplit
Că nici el însuşi nu se poate înţelege
Şi atingând o piatră, s'a oprit simţind
Că piatra se răsuceşte după mersul lui
grăbit
Ca un ochi ciudat, ca un ochi al tuturor
şi-ai nimănui,
Un ochi care părea să-l mai fi privit
cândva
- „Paşii lui ISUS au trecut pe-aci”, a
gândit.
A pornit mai departe şi mergând,
Şi-a zis : - „Gândul Iui ISUS pare să fi
îmbrăţişat aerul." -
Căci, respirând,
Simţea că duce'n el o taină mare.
Într'un târziu
S'a rezemat de un arbore zicând : -
„Ştiu
Că'n gândul meu n'a mai rămas nimic..."
(Nu ştia să-şi tălmăcească adâncul
golului din gând.
Apoi, privind în sus, i se păru că arbore
înalt ca acela
Nu mai văzuse nicicând:
Ramurile se'năiţau până dincolo de privirea
lui,
Cătând către adâncul cerului şi, totuşi,
plecându-se până la el...
De-odată auzi:
„Arborele acesta e ISUS, ramurele-i sunt
braţele care au înfăptuit minuni.”
Atunci şi-a pipăit buzele, crezând că el
însuşi a rostit cuvintele minciuni
Şi-a vorbit:
„Fratele şi Domnul meu, Tu n'ai murit,
„Tu eşti aci, lângă mine, şi mă
chemi
„Să uit în caldul mâinilor tale
teama c'ai să mă blestemi,
„Tu eşti aci, lângă mine, mai
viu şi mai sfânt
„Decât ai fost vre-odată pe
pământ...
Atinse arborele, uşor, ca spre
ascultarea unei rugăciuni
Cu mâini ce tremurau, simţindu-se
aproape de înfăptuit minuni
...Aşa s'a întâmplat
Că l'au aflat pe Iuda, spânzurat.
(„Frize” – numărul august-septembrie
1934)
Epilog
M'au întors amintirile înspre povestea cu mărul de aur,
Ascultată în toate singurătăţile mel e vechi... Azi,
Mă pândeşte umbra de balaur
Scuturată pe viaţă-mi din liniştile cu brazi,
Poate printre pâlpâirile înflorite sfios ale stelelor, poate
Prin toamnele primăverilor toate.
M'au întors amintirile înspre mărul de aur...
(Unde e mărul de aur?)
N'am cui să pot spune cât
Mi-e de frig şi de urât
în singurătatea asta cu limbi de balaur...
Unde e mărul de aur?
Pe fiecare deget, o înfiorare nouă. Mă doare.
Între o clipă şi alta, nici-un prag. Unde
Să mă opresc? Vin toate singurătăţile să mă scufunde
În undele poveştii cu mărul de aur... (Unde e mărul de aur?)
Gândurile se desfac în priviri clătinate, rotunde.
Prea târziu... De-aici nu mai începe nimic.
Se va opri la poarta casei mel e un dric
Şi încă o plecare va împăienjeni, apoi, ferestrele, uşa, pereţii,
În aşteptarea dimineţii...
(“Universul Literar” – 3 decembrie 1938)
Coca Farago (n. 1 aug. 1913 – d. 1 sept. 1974, numele de botez Ana
Virginia): Poetă, prozatoare și autoare dramatică. A fost fiica poetei
Elena Farago și a funcționarului bancar Francisc Farago. Micuța Coca Farago
și-a impresionat contemporanii scriind primele poezii încă de la vârsta de 7
ani. Despre fetița poetă Radu Gyr își amintea: “Am lăsat, dinadins, la urmă - în
casa viselor şi-a amintirii - pe Coca. Pe Coca nebuna, pe Coca trăznita, pe
Coca zăluda cu nas cârn şi râsul fărâmat în cioburi de pahare de bacchara, pe
Coca, năzdrăvana de-o şchioapă, care ne făcea şotii - lui Milcu şi mie - care
ne întorcea mânecile la paltoane ori ne desena, strâmbi şi căscaţi, cu creion
de posnă şi de aghiuţă blond, şi pe care am jucat-o - tot liceeni - pe genunchi
şi am tras-o, uşor, de urechi, sau căreia îi aduceam un ou de Paşte gătit în
funde roz, ca s'o vedem, apoi, cum devine, succesiv, din sfredeluş ciufulit şi
aghiuţă posnaş, desenatoare, dansatoare, pianistă, actriţă, poetă...”.
(articolul „Atelier de poezie la Elena Farago” – “Universul
literar” din 20 aprilie 1943). |
| Elena și Coca Farago - 1915 |
Opera literară:
Întâmplarea, Oradea, 1935;
Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim, Bucureşti, 1936;
Vulturul albastru, Bucureşti, 1940;
Poeme pentru singurătate, Bucureşti, 1943.
Coca Farago a lăsat în manuscris mai multe piese de teatru (unele scrise în limba franceză), un roman și o nuvelă.
Traduceri:
Decapitatul, A. de Villiers de l'Isle-Adam, Bucureşti, 1931;
Viaţa lui Nijinsky, Romola Nijinsky, prefaţă de Paul Claudel, Iaşi,
1946.
Postări
Leave a Comment