NICU GAVRILOVICI

Constituție și dicționar

Mă-nchin naintea ta în substantive
Și rugi ți-aduc în verbe la prezent,
Îi sunt iubirii veșnic corigent
De când îți scriu pe trandafiri misive.

Te-ador în adjective și-atribute,
Te vreau în propoziție, subiect...
De s-ar putea să-ți fiu măcar defect
Iar tu, medicament la senectute.

Din cupa gurii tale sorb vocale,
Din coapse, băutură de absint.
Te-nvălui în metafore de-argint
Și-n ochii tăi ca marea fac escale

De când te-am câștigat l-al vieții zar
Mi-ești constituție și dicționar.

Când mă respingi

Când mă respingi altare se dărâmă

Și zeii ard pe rugul necredinței.

Biet condamnat, recurs depun sentinței

Și mă transform fărâmă cu fărâmă

În cimitir vandalizat de vise,

Într-un vulcan ce stă ca să erupă...

Sorbind a nepăsării tale cupă,

Zadarnic bat la porțile închise.

Când mă respingi, sunt rătăcit în ceață,

Busola nu îmi mai arată nordul,

A neființă, rar, îmi bate cordul,

Sunt toamnă, desfrunzindu-mă de viață.

Colindul dragostei când îmi respingi

Cu fulgi de sinucidere mă ningi...

Garizim și Ebal

Iubirea este oare doar un val?...

Maree care vine, apoi pleacă?...

E-o luptă viața ori e doar o joacă...

Iar tu... ești Garizim?... Eu sunt Ebal?

Pe prova neștiinței stând de cart

Atâtea întrebări îmi bat la poartă...

Minciuna e un viciu sau e artă?...

Dreptatea-i un bețiv cu capul spart?

Iar noi... efemeride-n insectar

Spălându-ne în dragoste aripa?...

Sorbind setoși din cupa vieții clipa,

Suntem o zi cu roșu-n calendar?

Pe șevaletul timpului, curat,

Suntem un chip închis într-o oglindă?

Acum când scriu, frisoane mă colindă

Și-aștept pendulul să îmi dea șah-mat.

Îmi bubuie în tâmple întrebări,

În mine zidurile stau să cadă...

Mă simt ca floarea albă din livadă

Care miros de coasă simte-n nări.

Dar răstignindu-mi soarta, triumfal

Te voi iubi, apoi, fugind în munți,

În loc de-altare construi-vom punți...

Tu fi-vei Garizim... iar eu Ebal.

Nicu Gavrilovici (n. 5 decembrie 1963): Născut pe malul bătrânului fluviu, aveam să îmi petrec copilăria într-un sătuc înconjurat de dealuri și de păduri, aidoma căușului palmei lui Dumnezeu. Am crezut întotdeauna că pe lângă cele două surori mai mici sunt înfrățit cu stejarii, cu apele și cu cerul. Am fost un copil timid care vorbea mai mult cu firele de iarbă, fluturii și stelele. Natura nu a fost niciodată doar înjurul meu: am simțit-o în interior, ca pe o comoară, un tărâm fermecat unde mă simțeam mereu tânăr. Am trecut de 53 de ani și sentimentul este același! Îmi ajunge un fir de iarbă, un tril de privighetoare pe marginea unui pârâu sau un petec de cer pentru a mă simți copil. Sunt un om fericit în postura de “rătăcit printre cuvinte”. Pur și simplu eu nu creez poezie... ea, poezia, mă creează pe mine. Mă naște din nou. Este ca un izvor de apă vie ce se revarsă din lăuntrul meu. Ca o muzică a sufletului... Acesta sunt eu: un copil jucându-se cu literele... cel mai mic și mai neînsemnat dintre frații mei, olarii cuvântului. Aș putea să rezum toată biografia mea astfel: „Nicu Gavrilovici... un vers în cartea existenței”.

Copyright © 2017 Nicu Gavrilovici

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.