De vorbă cu Octavian Goga

















Genialul “poet al pătimirii noastre” a fost una dintre personalităţile cele mai importante ale României în prima jumătate a secolului trecut. Deopotrivă poet, dramaturg şi publicist (biografiile menţionează că Octavian Goga ar fi debutat la 16 ani în revista “Tribuna” pe când era încă elev; în interviul care urmează poetul menţionează o altă variantă), Octavian Goga a fost de asemenea un politician important – dar şi controversat - al acelor vremuri (a fost deputat, ministru de interne, prim ministru). Despre Octavian Goga se mai pot spune puţine lucruri inedite. Cu toate acestea, un interviu acordat Otiliei Ghibu şi publicat în numărul din 31 martie 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată”, nu cred că merită să rămână pierdut în paginile publicaţiei interbelice:

Familia poetului
Familia lui Octavian Goga (jos, de la st. la dr.: tatăl, mama, mătuşa
 şi sora poetului, Claudia; în picioare: Victoria, Octavian şi Eugen Goga
“Un scurt răgaz de linişte în casa ce zumzăie ca un stup toată ziua de clocotul discuţiilor politice. E seară. Destul de târziu. Cu tenacitatea proprie gazetarului am parvenit în sfârşit în biroul marelui nostru scriitor. D. Goga e atât de obosit încât îmi spune că e nevoit să poarte ochelari negri chiar şi în cameră.
- Se fumează enorm la mine. Toată ziua. Iar eu tocmai acum m'am lăsat de tutun. Îmi ard ochii de fum. De zile întregi stau în casă.
Se reculege câteva clipe: scriitorul alungă poate cu greu pe celălalt eu, stăruitor şi puternic: Omul de stat. Eu arunc priviri repezi în jurul meu. Simplicitate, sobrietate: un birou masiv, bine lustruit, o canapea mare şi două fotolii tapisate în rips dungat cu maron şi galben şters, perdele lungi în aceleaşi culori. Câteva tablouri, două-trei desene. Un bronz pe birou. O marmură într’un colţ. Un covor greu pe jos. Nu văd cărţi. Într'un colţ un “clasor" american.

Ciucea
Octavian Goga 
pe terasa castelului de la Ciucea
- Ceea ce îmi ceri d-ta e un fel de anatomie sufletească şi intelectuală. Voi răspunde întrebărilor cât mai sincer, cât cat mai spontan. M'am născut acum vre-o cincizeci de ani şi câteva luni, într'un sat de lângă Sibiu, Răşinari. La poalele Carpaţilor. Cel mai interesant amănunt din istoria satului meu: n'a făcut niciodată parte din iobăgia din trecut. Era una din acele comune pe care stăpânirea ungurească le numea “fundus regius", iar în vechile noastre zapise “slobod, crăiesc sat". Răşinarii prezentau tocmai din acest motiv o puritate de rasă absolută. 6000 de suflete, 6000 de români. Trei străini: jandarmii !
Părinţii mei: unul de la munte, altul de la şes. De aici dualitatea sufletului meu: muntele, prin psihologia lui, e contactul cu realitatea, tendinţa spre acţiune. Câmpia dimpotrivă: orizontul larg, avântul blând al nostalgiei. Aceste două elemente congenitale s'au transmis intact sufletului meu. S'au alăturat fără să se îmbine. Iată explicaţia celor două îndeletniciri ale vieţei mele: politica şi literatura.
- Ce v'a rămas mai puternic întipărit în minte din copilărie?
- Satul, aşa cum era el atunci. Cu toate că numai până la vârsta de nouă ani am stat propriu zis la Răşinari şi cu toate că viaţa mea nu era aceea a unui ţăran. Şi dinspre tată şi dinspre mamă sunt coborâtorul unui neam de cărturari. Familie de intelectuali ardeleni, aşa cum era înţeleasă această noţiune acum 40-50 ani. Străbunicul meu, care a murit la 1812 şi care se numea Preacucernicul protopop Sava de la Răşinari, a lăsat în urma lui foarte multe scrieri. Unele proprii, cele mai multe copiate. Parte din aceste manuscrise se găsesc azi în muzeul de la Petrograd; altele la d. Weygand din Lipsca; unele le-a trecut d. lorga la Academia Română. Aici se află o foarte frumoasă copie după “Învăţăturile lui Neagoe Basarab". Una singură se mai află azi în posesia mea.
Tatăl mamei mele, şi el protopop, a fost profesor de muzică la seminarul din Sibiu şi prieten bun cu Cipariu. A trăit vreo trei ani la R.-Vâlcea, pe vremea revoluţiei din 1848, adăpostit la un boier din neamul Glogovenilor. El a adus, cel dintâi, în satul şi neamul meu, amintiri personale, cântece şi povestiri, care-au făurit mai târziu indisolubila legatură sufletească dintre cele două provincii românești, aflate dincolo şi dincoace de straja Carpaților.

Ciucea
Poetul însoţit în plimbări 
de câinele favorit
A scris şi mama mea, chiar şi versuri. Le-a publicat în “Familia" de la Oradea Mare. Atmosfera timpului în care m'am născut eu era aceea a celei mai sălbatece persecuţii a românilor din Transilvania. O opresiune, ramnificându-se până în cele mai mici îndeletniciri ale vieţei de la ţară. Ea trezea fireşte proteste, revoltă. Eu m'am născut cu pumnii strânşi. Sufletul meu s'a hrănit din primul moment din şi pentru revoltă. E cel mai puternic sentiment ce m'a călăuzit în viaţă şi din care a crescut formula mea literară.
De la început am fost un observator pasionat al satului. Mi-am dat curând seama de absoluta importanţă a acestui nucleu social. El formează osatura statului nostru. Îmi plăceau şezătorile. Dar nu la Răşinari. Oamenii de la munte visează mai puţin. Mergeam într’o comună de pe Târnave, de unde era tatăl meu. Acolo găseam o atmosferă de nostalgie, de căldură sufletească. Acolo am înţeles suferinţa milenarului jug, mai bine decât aspra dârzenie a neamului dinspre mama. Mă întorceam încărcat de muzică şi de durere.
- Primele mele încercări literare? Pe la 9-10 ani. Am publicat la vârsta de 14 ani în “Revista Ilustrată" de la Gherla. Mi s'a răspuns atunci la “poşta redacţiei": “ziua bună se cunoaşte de dimineaţă!"
- O indiscreţie! Primele versuri erau de natură lirico-erotică sau socială?
- Starea mea sufletească nu-mi îngăduia să vorbesc despre sentimentele mele personale. Chiar şi primul volum, publicat în 1906, nu conţine decât două-trei timide poezii erotice. Un fel de pudoare mă oprea să vorbesc despre mine, văzând atâta suferinţă şi nedreptate în jurul meu. Notez: a fost pentru mine totdeauna un subiect de curiozitate literară felul de a scrie, inspiraţia mai mult senină şi idilică a marelui poet ardelean G. Coşbuc. În ţăran eu am văzut un om chinuit al pământului. De aceea nu m'a influenţat Cosbuc, cum nu mă putuse influenţa nici Alecsandri.

Veturia Goga
D-na şi dl. Octavian Goga
- A avut totuşi influenţă vreunul din marii dv. înaintaşi asupra concepţiei dv. literare?
- Da! Una mare, covârşitoare: Eminescu. Întâmplarea făcuse că, prin 1870, Eminescu ajunsese în peregrinările sale, prin satul meu. Tatăl mamei l-a ajutat atunci să treacă înapoi în ţară fără paşaport, aşa cum venise, pe la vama Cucului.
- Ce educaţie literară precumpănitoare aţi avut?
- Cea germană! Am avut din primii ani ai copilăriei sub ochi baladele lui Uhland. În bunele traduceri germane am citit cele mai de seama opere din literatura universală şi, începând cu Goethe şi cu Schiller, toată literatura germană a veacului trecut, cât şi aceea a scriitorilor germani de până la 1914. Niciuna nu mi-a pricinuit însă o aşa numită criză de conştiinţă.
- V'a sguduit aşadar o carte, mai mult decât oricare alta?
- Da. Raskolnikoff a lui Dostoiewski. Eram student la Budapesta. Aveam douăzeci de ani. Atmosfera de sumbru messianism din această magnifică capodoperă rusă şi’a înfipt adânc ghearele în sufletul meu. Aproape un an de zile am fost ca bolnav. Ajunsesem să mă conving că va trebui să las cartea, să mă întorc la ţară şi să mă însor cu o fată de acolo. Copilul ieşit din această uniune avea să fie apoi Messia Ardealului!
- Din ce îndemn aţi scos revista “Luceafărul"? Imboldul firesc al unei tinereţi entusiaste, dornice să dea cât mai curând năzuinţele şi străduinţele sale literare luminei tiparului?
- Nu tocmai. Eram vreo 300 de studenţi la Budapesta. Între 20 şi 23 de ani. Adunaţi la învăţătură, ne-am dat seama că aşa cum urmăm cursurile universitare, eram chemaţi să devenim un fel de ieniceri ai culturii străine odată înapoiaţi pe meleagurile noastre. Am dejucat intenţiile celor care căutau desnaţionalizarea Ardealului, prin noi, fii ardelenilor. Crezul nostru literar se vede din titlu: Luceafărul, adică Eminescu. În subsolul unei case din metropola ungurească, singularizaţi sufleteşte şi diferentiaţi de ceea ce era în jurul nostru, întocmai ca dinamitarzii, pe sub pământ, am lucrat la prăbuşirea imperiului austro-ungar. Şi-am reuşit.

Literatură interbelică
“Cântăreţul Ardealului” 
la masa de lucru din cabinetul de la Ciucea
E destul de târziu. Aş mai avea atâtea de întrebat. Liniştea e desăvârşită în  jurul nostru. Aş vrea să aflu unele reminiscenţe din prigoana politică de care nu a scăpat nici “cântăreţul Ardealului" înainte de război, în Transilvania. Nu ştiu de ce dar am impresia că interlocutorul meu preferă să rămână pe terenul neutru al vieţii sale literare. Totuşi îi mai smulg o mărturisire:
- “Domnul Notar" a fost scrisă la 1913. Am făcut atunci prima mea experienţă politică. Plătită scump dealtfel. Printre altele era să mai fac un an şi jumătate de închisoare. Făcusem trei luni propagandă electorală în judeţul Arad, candidat la alegerile din 1910. Am ieşit în balotaj şi a trebuit apoi alte trei luni de zile să umblu din sat în sat, astfel încât am avut prilejul să cunosc foarte bine toată administraţia statului maghiar.
- O ultimă rugăminte: unele curiozităţi din viaţa dv. literară!
- Curiozităţi? Ştiu eu, ce v'ar putea interesa?
- Orice!
Din felul cum îşi pleacă fruntea foarte obosit în mâini, îmi dau seama că am început să abuzez. Totuşi insist…
- Poate v'ar interesa că poezia mea “Oltul", am scris-o cu mult înainte de-a vedea frumosul râu românesc, şi anume în “ţară", la Călimăneşti. Era iarnă.
Am stat acolo o lună de zile pentru a-mi pune la punct o lucrare literară. Îmi amintesc un peisaj: munţii înhorbotaţi în zăpadă, Oltul isbucnind pâtimaş din strânsoarea vremelnică a gheţii. Pe şoseaua troienită, un popă călare…
  “Clăcaşii" am scris-o într'o grădină a Charlottenburgului…
O mână adumbreşte ochii obosiţi, cealaltă odihneşte pe marginea biroului. Aproape un ceas şi jumătate. Dar cât de puţin redau cititorilor din tot ce-am ascultat în acest răstimp… Un popas de înaltă reculegere…”

Sursa: articolul “Cu prilejul unei aniversări” – semnat Otilia Ghibu-Silviu – publicat în “Realitatea Ilustrată” din 31 martie 1932 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor



2 comentarii:

  1. "M-am nascut cu pumnii stransi..."Iata quintesenta poetului O. Goga.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. "În subsolul unei case din metropola ungurească, singularizaţi sufleteşte şi diferentiaţi de ceea ce era în jurul nostru, întocmai ca dinamitarzii, pe sub pământ, am lucrat la prăbuşirea imperiului austro-ungar. Şi-am reuşit."

      Ștergere

Un produs Blogger.