IULIA DRAGOMIR

Motto: Cu Dumnezeu înainte!

Visele

Ooh! S-au spart visele în plecări pe malul celălalt...
Au bubuit sirene cu insomnii, cutremurând istovirea.
Oh! Cum se alungeau înspre nisipuri!
Cum le biciuia vântul pribeag!
Au dat crezare strigătului naturii.
Oh! Cum le-au hăituit pești răpitori vânând prada regală!
„Ne-om vedea la întâmplarea cioplită de înnoptare.
îmbrățișați de vara altei treziri! șuiera căutarea aceea.
Și le-a cuprins trecerea.
Au călcat peste ape, s-au dezlegat de mirajul algelor, 
s-au avântat în largul întâmpinărilor.
Crezi că s-au vindecat de clocotul norilor, 
de dor gâtuit de stele?
Înoată spre orizont, când pe o parte, când pe alta, 
când într-o răsuflare, când odihnindu-se pe pluta aceea albă..
Rostuiesc zbuciumul mării.

Inevitabila trecere

Nu e la fel. Nu vin aceleași falduri să mă înfășoare,
nu mă împing, spirală, țâșnind uimitor înspre soare.
Se adunase sufletul în jarul viu, zvâcnea neostoit,
și totuși fluierau depărtări, uneori, a pustiu...
Crezi c-am uitat cum tremurau stihiile pe prund,
cum se-avântau cocorii, cerneau ceața într-un gând?
Mă răscoleau furtuni, mă traversau văratice-nfloriri,
în degete îmi străluceau magnetizant sălbatice iviri.
Ardea pământul, se-ntindea văpaia...
Răspunde cu peceți de focuri, tăinuit, odaia.
Cu sufletu-adunat în unic punct, elice înaintând în vânt,
înlănțuită de extrem avânt, azi sunt neînrobit pământ.
Nu mă afundă în vârtej torid nisip rebel. Nu e la fel.
Atunci în jungla din văzduh se înfigeau tânjirile de cer vânjoase,
de jos în sus, cu susu’n jos, se-nfiora măduva-n oase,
rotind culorile inele, țintuiam în îmbrățișări stele...
Nu e la fel. Țâșneam săgeată, pradă lunii argintate.
Ah! Cum se cască-n față viața!
Ne înghite timpul negreșit, ard dorurile toate.

Dor

Și îmi vine așa, de mare, câte un dor, de-aș alerga vătuind norii în zbor.

Vegheam fascinată răsuflarea din stele.

Ascultam glasul valurilor... despicam tăcerea țărmului în inele.

Și totuși, nu se lipeau devorant sclipirile zilei de vrejul viselor mele.

În du-te vino, pendulau orele dantelate-n chemări, șuierau sirene pe stânci ispitiri cu viori.

Mă bântuie încă fantome îmbrăcate în lumini, e-n largul inimii un hoț de pace și de crini.

Am pus la vreme frâie să mă țină-n cumpănă de gând, să nu fug într-o margine de rând,

s-acopăr iar cu noaptea sorbirile de cânt, uscând în întuneric urcuș sfânt.

Dăruire

M-am surprins iar cu privirea ghiulea, azvârlită în abisul lăuntric, lipitură de stea,
săgetând fantomatic spațiul în care te miști.
Și te văd de aici, prezență statornică de gând.
Mă cufund în ochii tăi izbăvitor de parcă așa potolesc setea de viață.
Am învățat să împart darul pâinii în bucăți calde, fierbinți,
numai bune de îngurgitat pentru tresăriri.
Am frânt-o după nevoi și după secera vremii.
Am învățat să parcurg drumul între înălțimi și lutul alunecos,
bun de înghițit echilibrul,
să despic zilele și nopțile în veniri și plecări,
forfecând așteptările.
Am croit îmbrățișarea, hrană pentru vitalitate,
zvârlindu-mă sălbatic direct în mijlocul sufletului.
Am adunat lumina și am risipit-o agonizant în frângeri, răsfrângeri,
cu facerea și desfacerea legăturilor dintre strugurii aromați de vise și vinul aspru, dulce,
care mă soarbe purpuriu și pe care îl beau festiv din potirul multdorit,
despăturind sortirile de liberul arbitru.
Am spart ferestre spre natura umană, am dărâmat prejudecăți,
am urcat și am coborât scări portretizându-te în mine.
Și... eee! Pocnitură de flăcări! Răsturnare de val!
Ai răscolit cărările, am răsculat pornirile,
m-am ascuns în fundul pământului,
să nu mă ajungă decât lumina aceea.
Te-ai apropiat, am sudat orele, rezervor pentru fericire.
Am învățat să împart marea cu insule, cu icoane și cu pietrele scăpărătoare de iluzii,
să sap canal de trecere pentru energia vitală.
Am învățat să păstrez tumultul, cu toate scuturările anotimpurilor.
Am călărit încoace și încolo pe șaua gândurilor
și te-am găsit și din stânga, și din dreapta, tras de glasul sângelui.
Am învățat să pășesc pe nisip, pe cărbuni încinși, pe apa în clătinare,

să plutesc pe mângâierea aceea.
Găsindu-te, m-au învins torente nedeslușite.
Rătăcind, te-am găsit în limpezimea inimii.
Și mă bucur că exiști în orice împrejurare,
și te văd nesfârșit, traversez văzduhul cu privirea fermecată de imagini.
Dăruindu-mă ție,mă dumic în poeme.
Eee! Uite, iubindu-te, așa mă bucur de viață!

Iulia Dragomir (n. 4 decembrie 1976, din Blejoi, Prahova): Iubesc oamenii, arta, tot ceea ce bucură sufletul, ceea ce adaugă valoare vieții.

Iulia Dragomir este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Economic „Virgil Madgearu” din Ploiești. Este membră a Cenaclului literar „Atitudini” al Casei de Cultură „I.L.Caragiale” din Ploiești, coordonat de d-l prof. poet Gelu Nicolae Ionescu și a Cenaclului literar online “Literatura de azi”, coordonat de d-l critic literar Daniel Cristea-Enache.

Versuri publicate în antologii:

Atitudini (antologie de poezie realizată de Eugen Simion, Ploiești)

Voci feminine (antologiile editurii Inspirescu, nr 9, Satu Mare, 2015)

Cuplul în căutarea paradisului pierdut (editura Karta Graphic, Ploiesti, 2016)

Șapte bilete (antologie de poezie alcătuită de Paul Cernat, editura Karta Graphic, Ploiești)

Confluențe.org (Pagina Iulia Dragomir)

Volum de autor: 

Tu, care știi că te iubesc (editura Karta Graphic)

Pagina Facebook: Iulia Dragomir

Mai multe poezii semnate Iulia Dragomir aici: Călătorii, Sărut urma soarelui

Copyright © 2017 Iulia Dragomir

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.