MARIA BARBU

Uniunea Scriitorilor Bucuresti














Cântec șoptit

cad frunzele orgoliului
peste ochii prea deschişi către lacrimă.
simetrice, mâinile se ascund după chip,
să nu se mai vadă inelul,
să nu se mai vadă inima.
cu câtă severitate se ascut pe ceruri stelele!
gândul se clatină,
până când
din el ies aievea mari păsări de lumină.
în grădina gurii, limba mea spune cântece
pe care numai urechea aceea,
ascunsă în auzul tău cel mai adânc,
le poate auzi.


Poemul de ametist

piatra vie, piatra tare,
piatra puterii
princiare.
gura mea-ngenunchează
la poarta cu har.
împărații cei mari se înclină
și nu au habar
că cerul și timpul se mișcă
pe fusul solar.
ține-mă în inima ta,
ca-ntr-un palat de ametist.
vinul cuvintelor
te face trist
și numai eu te pot ridica
din piatra ta,
din prețioasa ta împietrire
în sfânta zidire.
pruncul plânge
înconjurat de trupul meu
ca de-un univers.
în tine mă regăsesc invers,
ca-ntr-o oglindă miraculoasă.
încinge-mă c-un inel
pe aripa măiastră
și lasă-mă să-mi plâng
dorul de lumină,
ca pe un dor de casă.


Cascade

frisoanele străzii îmi lovesc tâmplele.
e-un război ce nu mă privește,
o lume strâmbă în care nu pot intra.
e lumea nălucilor și a viețuitoarelor speriate,
iar eu nu pot fi vânătorul.
nici vânatul nu sunt,
sunt seniorul, stăpâna acestui pământ.
ochii-s oglinda, cristal fermecat,
înspre zări de mă uit
îi văd pe toți care-au plecat.
lasă-mi lumina rotundă!
sângele curge viteaz
și din munte în munte se-aude
cascada înaltă și pură,
sărind peste zaplaz.

Sunt Fiica Regelui David

Ca un pendul

pendulez între clarviziune și demență,
între clipă și eternitate,
între convingere și credința nedovedită.
mi-s fântânile pline de apa sfințită
și pădurile de cerbi cu coarne de aur.
din gândul meu mai iese câte-un balaur și-nghite luna ori soarele.
mă simt ca balamaua porții, 
eu număr viețile,
tu numeri morții și nu mai termini niciodată cu amănuntele dezgustătoare.
eu sunt lumina și soare,
sunt acea floare ce crește pe stâncă și e făcuta din rugăciune și verde iris.
tu ești doar un proscris,
dar această permanentă pendulare 
îmi umple inima de rouă.
mă deznoadă de griji și de poveri,
mă lasă să văd fructul zilei de ieri,
mă aruncă într-o dimensiune nepieritoare.
cine a spus ca liniștea nu doare,
că iubirea nu te schimonosește asemenea unui ciclon de zăpadă?
cine ar mai putea să vadă cu ochiul piramidal?
poate că sfinxul de opal cu fruntea de rege
putea să șteargă blestemul
și putea alege frumosul de urât și răul de bine,
mă putea ține departe de tine,
atât de departe încât să se vadă deșertul.
eu primesc săgeata somnului cu pieptul 
și tu cu călcâiul. 
eu stau mereu aici
dar tu ești întâiul care te gândești să pleci
spre Dumnezeu,
spre departe.
spune-I că eu trăiesc într-o carte,
într-o carte de vise,
cu toate căile închise aici și deschise-n înalt.
spune-I că noi toți pendulăm între El și Celălalt 
și nu ne ajunge destinul,
nu ne omoară veninul, nu ne prinde minunea.
de fapt, spune-I ce vrei, că nici nu contează, 
pentru că tu dormi,
iar eu sunt trează!


Post festum

Dumnezeu pare să fie o vie cu struguri, albi și negri, acri și dulci.
Tu te culci pe o coastă
și lași iubirea albastră să se usuce, că altfel moare.
Dumnezeu poate fi o culoare, o lumină, un sunet,
e undeva într-un plâns de copil, într-o talangă, într-un muget.
Cu câtă nerăbdare m-am cuibărit în tine,
ca-ntr-un stup de albine
în care-avea să curgă mierea unui fel particular de rai.
Pe urmă am văzut cum îngerul îți spunea atunci să stai
ca să te locuiesc mai bine,
în timp ce acum te exorcizează și iese răul din tine
și se duce-n pustii.
Îngerul sau chiar Dumnezeu, cel cu barba făcută din energii
și cu mâinile izvoare de molecule,
e cel care aduce apa în celule și ne face vii.
Uneori te confund,
cred că ești un izvor sărind pe prund
dar tu ești numai o șuviță de oțet, curgând discret
din vechile tale cochilii.
Ce mult îmi iubeam jumătatea care nu va mai fi
și pe care o va înlocui curând
o altă formă preaplină.
În inima pelină
se aud cristalurile unor cununii, tremurând
pe tăvile de aur imaginate nepieritoare.
Uneori bogăția te doare,
dar nu poți renunța la vocea aceea a ta
ce-ți spune din adânc
că dincolo de clipa-ntunecată e iar soare. 

Poet BucurestiMaria Barbu: Celor interesați de datele mele, trebuie să le spun că sunt membră a Uniunii Scriitorilor din anul 2000, secția Poezie. Fac parte dintr-o generație de poeți lansați după Revoluție, dat fiind că volumul meu de debut a apărut în anul 1994, iar lirica mea are un conținut complex, care necesită decodificare elaborată, atat pentru "Psalmii" din volumul "Cântec mut", cât și pentru poemele ermetice din "Exercițiu spiritual", dar și pentru poemele erotice, din "Anotimpurile inimii", care au numeroase trimiteri la lirica mistică. Poemele din cele trei volume le-am strâns într-o antologie superbă, în care am adus și poeme inedite dar și apoftegme, apărută în condiții grafice de excepție în anul 2003, sub titlul "Sunt Fiica Regelui David"! Poezia mea se înscrie mai mult într-o formulă destul de rară în lirica românească, fiind un neo-expresionism, în timp ce toată trupa de poeți de după Revoluție s-a aruncat ca la comanda în "apele" tulburi ale unui așa-zis postmodernism,  focalizat pe aspectele mediocre, mizere și chiar morbide ale existenței,  formulă pe care eu o consider discutabilă și lipsită de substanță poetică!

După ce v-am prezentat sfera liricii mele, pot să vă mărturisesc și pasiunea mea pentru politică, care s-a coagulat în anul 2000 într-o carte ce conținea în prima secțiune eseuri ale mele, în a doua secțiune portrete și dialoguri politice, iar în a treia diverse texte scrise de invitații mei. În acea carte, intitulată "România în pragul mileniului III" am adus în prim plan  problematica națională. Pasiunea pentru sfera politicii m-a determinat să mă lansez într-un doctorat pe tema leadership-ului politic și a relației dintre puterea politică și societate. Din teza de doctorat, susținută în decembrie 2006 la Universitatea Națională de Apărare "Carol I", am publicat deja în 2007 prima parte, sub titlul "Postmodernismul, liderii și crizele", urmând și partea a doua, "Arhitectura europeană - politică, securitate, identitate". Apoi am făcut o pauză editorială pe care am simțit-o ca necesară, pentru că nu sunt adepta cărților scoase pe bandă rulantă. Chiar și "Parabolele despre Putere" le-am amânat și sunt convinsă că a meritat, pentru că ele s-au îmbogățit și cu parabole despre Iubire, care este o formă mult mai subtilă de putere!

Tentația unui al doilea doctorat, în Estetică și hermeneutică și posibilitatea de a preda la o facultate de arhitectură au avut ca rezultat alte două cărți, provenite din două cursuri minunate și spectaculoase, primite cu mare entuziam de către studenți. Este vorba despre “Semiotica arhitecturii” și “Poetica arhitecturii”, pe care le veți regăsi pe rafturile de cărți. Acum aveți “Semiotica arhitecturii sau Arhitectura ca filosofie a Libertății”, după care urmează, cât mai curând posibil, “Poetica arhitecturii”. Sunt demersuri inedite si perspective de analiza incitante, care vor deschide, sunt convinsă, un nou apetit de a contempla și întelege fenomenul creației de arhitectură, ca și obiectele înseși rezultate din acest complex proces creativ.

Volume publicate:

Cântec mut (poezie, editura Studio Plan, București, 1994)
Anotimpurile inimii (editura Semne, București, 1997)
Exercițiu spiritual (poezie, editura Semne, București, 1997)
România în pragul mileniului III – Renașterea optimismului (eseuri, portrete și dialoguri politice, editura MondoMedia, București, 2000
Sunt Fiica Regelui David (antologie de poezie, editura Orion, București)
Postmodernismul, liderii și crizele (teorie de leadership, editura Militară, București, 2007)
Semiotica arhitecturii sau Arhitectura ca o filosofie a Libertății (editura Capitel, București, 2012)


Copyright © 2017 Maria Barbu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Niciun comentariu

Un produs Blogger.