CECILIA COSTACHE

Poezie Balotesti














***

Hei, oameni, vă spun în față, nu pot
să vă iubesc, nu vă suport
tandrețea
de melci alunecând pe obrazul marmurei albe
a cimitirelor!
Hei, oameni, vă mint că încerc să fiu mai bun,
să fiu erou,
dar am rahatul în pantaloni,
să mă scuzați,
şi mi-e frig, vreau o casă şi un foc
unde să nu mai aud de voi
şi de lecțiile voastre despre eroi. Să mănânc, să beau şi să dorm...
Hei, oameni, mă auziți, să vă chem când am chef,
să vă arăt câtă suferință e-n sufletul meu,
cât de singur mă simt
cu obrajii mei ca două cochilii de melc.
Veniți să vedeți cât de mult m-am schimbat,
o să râdem!

"Iușor săai preteni dacă laşi lumea sărâdă deține."


***

femeia cu mâinile făcute cerc a spus că
vine o vreme când poezia trebuie uitată
vine o poezie când vremea va fi uitată
vine o uitare de tot

acela e capătul iertării

a spus femeia din cerc
prinzând aripile păsării
cu doi cleşti
pe sârma de rufe


***

când oamenii nu sunt lăsați să iubească
vine o fată
cu părul albastru
ca metafora
care ascundea uneori lumina
în mijlocul pădurii

tăcerea ei s-a făcut femeie
are pielea sărată
şi mâini de sticlă
se vede prin ele distanța
până la strigătul înfundat
de sub coaste

nu vă vreau
a spus ea în cele din urmă
şi toate frunzele s-au transformat
în pământ de flori


***

sunt obosită uite o să mă
opresc puțin pe banca aceasta
la poarta bunicilor
o să aştept să vină bivolițele de la păscut
unchiul o să le deschidă poarta
se va însera ne vor ciupi tânțarii
vom bea lapte nefiert
bivolițele negre ne vor aduce somnul


***

poezia este o vrabie

când eram copil
prindeam fluturi porumbei
n-am prins niciodată o vrabie


***

îmi plăcea să mă duc la circ
doar ca să ghicesc
ce se întâmplă în spatele arenei
într-o zi tata mi-a spus
că pentru un zâmbet
se plătesc o mie de bice
atunci m-am îndrăgostit de
dresorul de peşti


***

o moarte modernă s-a întins
până la marginea oraşelor mari
cu o cursă locală subvenționată de primărie
la ore fixe
toată lumea stă jos
o țesătorie ambulantă de smartphonuri
o moarte atât de obişnuită
că îți vine să caşti

write a message...
ajung imediat


***

poemul
în această îmbrățişare
brațele sunt doar nişte umbre
ale unor aripi
ce-au învățat singure
să zboare
prin aerul greu din interior

știi
senzația aceea
că încalți un picior amputat


***

punem foc

şi ce e o avalanşă
decât un munte
în care strigătul nu s-a stins


***

pe o scară de la unu la cer
deshidratarea
e undeva între inchizitor şi eretic
într-o chestiune a apei
care spală trecutul
până la orgasm
şi sfârşeşte
într-o rugăciune


***

înăuntru dospeşte moartea
voi vedeți doar ciupercile de bălegar
ca nişte cuvinte


Balotesti Cecilia Costache: Scriu poezie de puțin timp. Debutul meu a avut loc anul acesta, în revista “Cenaclul de la Păltiniş”. Sunt învățătoare în localitatea natală, Baloteşti. M-am născut în 1971. Am o familie frumoasă. Restul e tot un fel de poezie.

Copyright © 2017 Cecilia Costache
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Niciun comentariu

Un produs Blogger.