GABRIELA ENESCU

Poezie Bucuresti















Asta-s eu
         
Asta-s eu: o nemurire ce alunecă din comă,
O dulceață de cireșe, dar cu sâmburi și aromă,
O trezire din cenușă, roabă întru veșnicie,
O psaltire de iubire făr’de rău ori josnicie.

Sunt o coardă de chitară veselă, dar totuşi, tristă,
O dorință de-mplinire între avocat și-artistă,
O zeiță între zâne cu chip alb și buze roșii
Ce nu cântă în biserici deodat’ cu păcătoșii.

Sunt și “bine” dar și “rău” pentru cel ce nu mă știe,
Prinsă-n lacăt şi uitată de un veac în colivie.
O poetă din duzina de poete cuvioase
Ce-şi sădeşte între ziduri simțămintele duioase.

Sunt așa cum doar eu sunt prin noianul de-amănunte:
Lorelei zidită-n stâncă lângă fluviul fără punte,
O fantasmă ce apare doar în ochiul care doarme,
O mireasă ce se teme și de moarte şi de arme.

Cum eu sunt acum pieirea pentru toate, pentru toți,
Vino tu acum la mine de mai poți, ori de socoți!
Și mă ia din lumea-n care doar un secol ne desparte
Și mă du în ceea-n care moartea-n viață se împarte!

Și să mă reverși la țărmul cu nisip din Marea Moartă,
Să îmi faci din poezie pat cu opere de artă,
Să mă prinzi în nemurire cu troiene de amor,
Să mă urci la stele noaptea iar la ziuă să-ţi cobor!


Arde

Îmi e cald în iarna asta...și-mi arunc paltonul negru,
Îmi tai pletele rebele ce miros a lemn de cedru…
……..
Îmi e frig în vara asta... și-mi îmbrac rochia albă
Îmi așez pe creștet stele iar la gât, din raze-o salbă...
Și așa împodobită calc prin spinii necredinței
Pân’ la finele dreptății, biruinței și-umilinței.

Nu cerșesc iertare fricii, nici durerii, nici osândei,
Nu golesc din avuția așternută-n fața pildei,
Nu mă-nghesui la păcatul de-a uita clipele bune
Dar mă plec în fața sorții care vrea să se răzbune
Pe-amintirea dimineții ce-mi zâmbea dintre poeme
Scrise-n carnea rugăciunii afundată între perne.

Mă dezic de amăgirea ce în noapte mi se țese
Și îmi strâmb oglinda spartă ce în ochi îmi pătrunsese,
Îmi scot cioburile prinse printre gene și prin coapse
Și le pun pe prispa casei ca să-ți sângere în oase...
Să te sece de dorința de-a-mi cuprinde neființa
Între-a-tale palme arse ce nu-și mai știu trebuința.

Nu vei ști că-n "casa" noastră s-a pierdut un ceas de mână
Care urlă din adâncuri că-și dorește să rămână
Și să ticăie în pieptul celui ce-a pierdut iubirea
Prin cearceafurile aspre prevestind nenorocirea
Că-ntr-o clipă de-amnezie a uitat ca să mai bată
Și-a pierdut a doua cifră, de la Dumnezeu lăsată!


Da, apoi, nu

Eu da, chiar dacă tu, nu.
Eu nu, chiar dacă tu, da.
Nu vei şti nici cât, nici cum,
Nici până unde, nici până când.
Doar atât: din Eu am devenit doar Tu.

Mã plimb prin noi troiene pe trotuar
Şi calc prin amintiri nerepetate.
Îmi spun în gând că totu-i temporar
Şi că de mâine rezolva-vor toate.

Şi mă mai mint frumos ca să mă pierd
Prin visele ce stau să crească
Şi-ţi spun pe nume, te dezmierd
cu dor, faptură omenească!

Şi nu pot şti de mai asculţi
Chopin şi Imre în 'cea boxă.
Şi nu pot şti nici de mai simți
Prin vene-ţi sângele ca pe o noxă.

Te arde şi te năpustește,
Te chinuie şi te strivește,
Te pune jos şi te lovește,
Puterea-ţi ia, te istoveşte.

Cum nu mai ştiu ce să mai fac
Şi cum să fac şi până unde,
Simt chiar cum "pulsul" cardiac
Nu vrea să-mi bată în secunde.

Ştiu doar atât:
Că tu, iubind, m-ai transformat.
Apoi, în relicve ai sfărâmat
O inimă ce n-a crezut că tu
La început da, apoi a fost doar NU.


Quando l'amore diventa poesia

Iubeşte-mă aşa cum arcușul mângâie vioara,
Cum pasărea îşi caută puiul prin bezna nopţii.
Iubeşte-mă până când luna cade-n ape
Până când, uitându-te în zare, vezi ceaţa ce acoperă tăcută, marea.

Iubește-mă prin fân cosit şi case părăsite,
Prin munţi şi ploi, prin nori şi prin senin!
Iubeşte-mă până la mine şi du-mă de mână lângă tine...

Priveşte-n ochii mei căprui cum soarele-n amiază strălucește
Apoi iubește-mă până când luna nu se mai poate agăța la geam.
Caută-mă în gândurile tale şi mă vei găsi mireasă cu păr de abanos uscat.

Uită-mă ca să-ţi aminteşti cu dor de mine!
Leagănă-mă-n braţe de poveste şi sărută-mă prin vise.
Arată-mi ţărmul dintr-o sută de vapoare
Plimbă-mă prin tine şi aruncã-mă apoi în mare
Sã pot să merg din nou, spre cele-o sută de vapoare...

Urcă-mă la cer şi uită-mă prin stele
Regăsește-mă apoi cu ochii-nchişi prin ele.
Cum poţi sã nu mă recunoști când iubirea mea devine poezie?

Uită-te la soare şi vei vedea că are chipul meu!
Uită-te la mare şi vei adormi cu primul sunet al valului ce ţi se va arăta din zare.
Visează-mă cum voalul ce-mi acoperă chipul așteaptă să fie ridicat!

Promite-mi că visul mi-l vei dărui la fiecare licărire-a dimineții,
Îl voi ascunde de raze şi de dulci sclipiri şi
Îl voi așeza la umbra copacului bătrân ce ne va aştepta în primăvara care va urma iubirii tale...
Iar eu, aşa cum ziua mă cunoaște, îl voi apăra cu un sărut de vântul crud!
Citeşte-mi, crai din răsărit, până la capătul zorilor şi înapoi prin toamna cea târzie,
Până când iubirea mea, prin ochii tăi, devine poezie!

Poet BucurestiGabriela Enescu: M-am născut într-o primăvară caldă, în  București. Chiar dacă profesia de bază este cea de avocat, am adus mereu o notă de frumos în ceea ce înfăptuiesc. Așa am hotărât să urmez cursurile Facultății de Arte, ca studentă la teatru. (Acesta  este modul meu de a-mi așeza flori în ”glastra” vieții).
Pe plan artistic, public în reviste culturale online și offline, scriind, pe lângă poezie, eseu și proză scurtă.

Credo-ul meu poetic l-aș rezuma, folosind următoarele cuvinte:
Poezia mă aduce mai aproape de suflet, să îl înțeleg, să îl vindec, să îl eliberez de tot ce îl încătușează, pentru ca apoi să îl pot privi liber, ușor și alb.
Îmi așez oglinda simțirilor în fața inimii, apoi o întreb ce vede înăuntru. Penelul meu este Femeia care trece prin toate stările ei: fericirea ei este fericirea mea, tristețea ei este și a mea. Nu sunt eu și sunt eu. Emoția pe care o transmit este pură, lipsită de orice întinare; e trăirea mea instantanee. O dăruiesc din toată ființa mea; nu păstrez nimic pentru mine.
Iubesc frumosul în toată goliciunea sa, îl descriu și îl desenez în vers. Culorile sunt diverse, însă răsplata mea este în sufletul vostru, al celor care mă citiți: o lacrimă, un zâmbet, un gând, un cuvânt, o floare.
Aceasta este seva cu care mă hrănesc: simțirea voastră.  Si vă mulțumesc pentru asta!

Pagina Facebook: Gabriela Enescu

Copyright © 2017 Gabriela Enescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
libris.ro

Un comentariu:

  1. versurile dv sunt sensibile și deosebit de plăcute, felicitari.Mă simt onorat de prietenia noastră

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.