DRAGOȘ NICULESCU

Poezie

















Zborul hieroglifei

Avea un mod ciudat de a explica lucrurile.
Se întîmpla în special cînd ploua mărunt, noaptea.
Ȋn fața noastră ‒ farurile maşinilor, luminile magazinelor…
Beam undeva un coniac, o cafea, apoi luam cîte un suc,
alune sărate şi ne plimbam pe bulevard, pe străzi.
Ȋmi spunea: “Restul e virgin, un spațiu aducător de noroc,
dar înăuntrul sufletului tău simt un tropăit,
ca nişte copite nervoase de cai, o neterminare de forțe
în ceva, un dangăt de clopot nebun şi fără stăpîn”.
Ȋncercam să îi răspund: “Ştii, e ca durerea unei măsele
de minte, care nu mi-a trecut niciodată.
Mai sînt cîteva vechi triaje unde mai pot evada,
mi se pare că mai trec cîteodată pe lîngă mine unii bărboşi,
cu figuri de armeni, cu nişte covoare pe umăr,
dar toate acestea nu-mi oferă decît o alinare de moment.
Cum să-ți spun, eu sînt o uşă prin care inima mea trece
dintr-o parte în alta mereu fluierînd şi dînd din aripi.
Şi asta să ştii că se simte…”
Nu răspundea nimic. Doar se strîngea în mine
şi ne continuam drumul în noapte pînă departe,
pînă oboseam.


Pe grinduri

Cît de aproape e cerul aici! Suflet de copil,
albastru, jertfit de sus în lăncii de stuf…
Sînt un om primordial aşteptînd sfîrşitul lumii,
senin, înviorat din nimic, cu capul pe umeri
de linişti.

Prin sfînta apei leşie, aburind a miere putredă,
înotau caii, prin Dunărea adîncă, spre fumuri.
Aşa m-a purtat şi pe mine un roib lipovean,
într-o caleaşcă de lemn cătrănit, cu o vîslă-columnă
cioplită şerpeşte. Şi-apoi a intrat în hăţişul solar.
A tăcut.

Să contempli singurătatea divină a firului
de stuf plîngînd la margini de plaur,
ah, singur şi liber; ultimul lujer – coroana apusului,
pajul vînturilor ! Să mori cu mîna pe pistoale ude,
ca un lotru de rînd, pungăşit la esenţă, braconat
la visarea de-o clipă !

Ochi de lupi în buturugi aprinse. Şi oasele noastre
pocnind pe rug ca boabele de porumb, şi greierii urzind
împlinirea deşertăciunilor… Cît a mai rămas din
timpul uitării ? O zi ca o noapte ? O noapte de-o zi ?
Spune-mi tu, copile cu solzi, care înoţi peste cîmpuri !

Vor înmărmuri păsările cînd mă veţi atinge –
Umbra lor se va opri-n nemişcare, iar osul
peştilor amar, dulce se va face. Brusc, o nuntă
de deţinuţi între noi: eu – de-o parte, voi – de alta;
ne privim ciudat, parcă ne-am înţelege, şi-apoi
ne pierdem urma în alaiul mut al celor ce-au greşit.

Trec oameni în luntri, bărboşi. Vorbesc în şoaptă.
Am săpat fîntîni orizontale-n necuprins şi-i privesc
din spatele oglinzilor ca printr-un periscop tainic.
Vodkă şi pace. Şi peşte. Sînt un dezertor nebun,
hăituit de-un război etern. Dar aici, pe grinduri,
e capăt de drum. În fulgii cenuşei, înalţi,
se zbat ochii lui Dumnezeu peste leagănul lumii.

Hibernaris


Sînt împotrivă

Mi-e tot mai greu să urlu, pădurile-s sărace,
Nici nu mai dorm pe funduri de bălți, precum odat’,
M-am cumințit prematur de la un timp încoace,
Am devenit modelul de om civilizat.

Aşa, doar într-o doară, de mă mai latră-un cîine,
Maşini tot trec prin mine de parcă nici n-aş fi,
Sînt predictibil astăzi cu fapta mea de mîine,
M-aplaudă în noapte săraci pe străzi pustii.

Şi nu mai ştiu ce-i asta – cînd dau să-njur mai bine
Ȋmi izvorăsc din gură multicolore flori,
Cînd mă irit mai tare mă iau de soț vecine,
Cînd vreau să-i iau la palme pe proşti mă trec fiori.

Opriți, opriți această îngrozitoare lume,
Destul cu mascarada impusă-n mod egal,
Mă simt topit în bine scîrbos şi fără nume,
Mă simt umana ființă supusă vegetal!

Căci sîntem sfere-opuse ‒ cînd vouă vă e bine,
Tocmai atunci mi-e mie îngrozitor de rău,
Şi cînd întrega lume a voastră e-n ruine,
Atunci surîd a şansă pe margine de hău.

Nu m-am simțit al vostru nicicînd, şi ca dovadă
C-am vrut mereu heraldul să fiu, curat şi bun,
E c-am purtat în suflet dor aprig de zăpadă
Şi-n geanta mea, bucata cea albă de săpun.

E laş prezentul vostru, vi-e ticăloasă clipa,
Trăiți murdar, sălbatic şi conformist, perfid,
Democrația faptei vă e, plenar, risipa,
Slugărnicia oarbă – un mod de trai candid…

Voi sînteți pepiniera de trădători de țară,
Voi dați mereu şoferul prăpăstios şi beat,
Ȋn timp ce steagul foamei tot flutură pe-afară
Şi viața tuturora e-un cîntec sfărîmat.

Aşa încît lăsați-mi şi dreptul, şi plăcerea
De-a-mi exprima boicotul în modul absolut,
Ca dizident în spațiul comun care-i durerea
Unui pămînt carpatic furat, distrus, vîndut.

Vreau să rămîn eu însumi în pura-mi inocență
Şi-n libertatea proprie de-a fi tot altcumva,
Vreau să mai bat coclauri ca stare de urgență,
Tot împotriva voastră, rebel şi nins de nea.

Rămîn cel ce deschide reci uşi cu chei inverse,
Sînt rezervația strîmtă a binelui lumesc,
Mi-arunc pe-o şa destinul părerilor adverse
Şi-n strigăt de contrarii încerc să vă iubesc.


Rămîneţi cu mine

În fiecare dimineaţă îmi continui rugăciunea de seară
şi apoi mă împrăştii ca un trunchi retezat de mîinile
unui sclav orb şi nebun în mai multe bucăţi,
ce poartă în seva lor galbenă mirosul pămîntului.
Devin mii de cioburi, unitas multiplex, abatele anonim
al unei resurecţii de proporţii, iar umbra mea adoarme,
ca un tergal al împăcării, întinsă peste cupolele catedralelor.
Mai jos, pe străzi, unii vînd sticle goale şi-mi strigă,
cu mîinile îndreptate spre mine, spre umbra mea,
spre singura mea parte care a mai rămas întreagă:
“Eşti totuşi os, neputinţa şi slava, nimicnicia şi sublima
lumină sînt toate, toate acolo, în albeaţa osului tău.
Minunata ta mamă îţi poate explica de ce osul tău este alb.
Ştim, este frumos să te odihneşti sau să mori înfipt
într-o cruce, dar dacă n-o să poţi muri pînă la capăt
şi o să-ţi răcească neeroic umbra, şi-o să cadă peste noi,
noi ce ne facem? La noi nu te gîndeşti?”.
Din cioburile de lemn ca nişte oglinzi împrăştiate
pe pămînt, din umbra aceea ca o pasăre cenuşie, uriaşă,
bolnavă le răspund: “Nu mi-a fost spaima niciodată
soră cu moartea, nu mi-a fost liniştea niciodată soră
cu viaţa. Rămîneţi cu mine, rămîneţi cu mine, nu mă
trădaţi! În urma noastră fluturii vor fi tot mai săraci
şi florile tot mai născătoare de vină”.

Poet BucurestiDragoș Niculescu (n. 14 octombrie 1968, București): Este absolvent al Facultății de Filozofie şi Jurnalism (şef de promoţie) din cadrul Universității Spiru Haret din Bucureşti precum și al studiilor postuniversitare masterale în Filozofie.

Activitate creatoare:

Dragoș Niculescu a fost premiat în numeroase concursuri şi festivaluri literare naționale și internaționale de poezie şi de proză scurtă (12 premii, în general, premii Speciale şi I). Poeziile lui Dragoș Niculescu au  fost publicate de numeroşi editori importanți și de reviste culturale din ţară şi din străinătate, el figurând printre cei mai importanți cincizeci de autori români contemporani, conform Antologiei Societăţii Culturale NOESIS, din 2001. Deţine publicări şi în domeniul filozofiei (95 de publicări de poezie şi filozofie în România şi în străinătate). A publicat până în prezent trei volume de poezie și are sub tipar  alte patru volume de poezie și un volum de dramaturgie. Este o prezență activă la Târgurile de carte și cercurile literare ale Uniunii Scriitorilor din  România.  
                                         
Copyright © 2017 Dragoș Niculescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Niciun comentariu

Un produs Blogger.