CONSTANTIN ENESCU

Cultură postdecembristă

În spaţiul blând şi mioritic 

Relicvă-i doar cultura noastră, 

Că într-un mediu paralitic 

A devenit o stinsă astră... 

Relicvă a rămas cultura 

Sub praful marilor prefaceri 

Şi a schimbat stupid structura 

Trecând şi şcoala la afaceri! 

Sub praful dens de interese 

Cultura a rămas în umbră, 

Că falşii cărturari îi ţese 

Meschini o aură prea sumbră... 

Cultura a rămas pocită 

Prin semidocţi cu doctorate, 

Ce au sentinţa prorocită 

Prostiei să îi dea dreptate... 

Prin semidocţi ajunşi savanţi 

Ne vindem gratis azi cultura 

Şi devenim mai aroganţi 

Că înoită avem structura! 

Mass-media forţă docilă 

E arma marilor inculţi, 

Ce-o folosesc ca apostilă 

Legală-n faţa celor mulţi... 

E arma ce încătuşează 

Cultura noastră din străbuni, 

Vechi cărturari azi hibernează, 

Uitaţi sub glodul de minciuni!

Cuvântul care ucide

Prostia cuvânt nescris 

Ce domină de veacuri cohortele de proşti, 

Inclină a fi o lege fireşte îngenuchiată, 

Dar ridicată-n slăvi de nesupuse oşti! 

 

Prostia cuvânt magic 

Nemărginit în spaţiu preponderent politic, 

Atrage ca un magnetic câmp, 

Cohorte aburite de mierea ce-i în stup. 

 

Prostia asurzeşte cu glasul dur şi rece, 

Trezirea din dormire a gloatei prea flămămde 

Şi din înalte funcţii corupte şi ingrate, 

Imunitatea se cumpără, se vinde... 

 

Prostia-n avalanşâ ca tăvălug astupă 

Istorii, idealuri şi adevăruri simple, 

Că haosul e starea, 

Ce scaldă în suspans prostimea. 

 

Prostia cu minciuna-n liberul consens 

A generat taifunuri şi aprig genocid, 

Ce a ucis din faşe ca fiind proscrişi 

Savanţi, poeţi, artişti! 

 

Metafora prostiei sufocă omenirea 

Şi dă credinţa falsă, că totu-i adorabil, 

Că nefirescu-i proclamat ca rege 

De când imperator s-a proclamat prostia...

Din ochi închişi

Din ochi închişi o lacrimă furată 

În infinit s-a dus, o grea călătorie, 

Ca un simbol de patimă, simbrie 

La a mea purtare pur nevinovată... 

 

Din ochi închişi, un vis a dat speranţe 

Cu multe lacrimi reci, în dâre pe obraz 

Lăsat-au suflet gol şi locul de extaz 

Pustiu, lipsit de simple toleranţe…

 

Din ochi închişi, au curs în veac şiroaie 

Ca ploaia toamnei, băltăcit covor, 

De a rămas în mine, doar un secat izvor 

Ce nu îl poate umple, potopul în puhoaie... 

 

Din ochi închişi, mi s-a furat speranţa 

Şi glume bune mi-au zburat din gând, 

Să scriu nu pot, că mă trezesc plângând, 

Că vresuri ude îmi spală cutezanţa... 

 

Din ochi închişi tresar, fugar fiind 

Să caut adevărul plecat la infinit, 

Ca să-mi aline plânsul necuvenit 

Şi din mişcare un ultim tren să prind... 

 

Din ochi închişi ca-n trase jaluzele 

Mai văd câmpia-n fuga trenului trecut, 

Că simt uitarea ce m-a recunoscut 

De mult piedută, închisă-ntre zăbrele... 

 

Din ochi închişi, o lacrimă-i furată 

De cea uitare ce nu a vrut să vie, 

Ca un idol ce-a stat în trândăvie 

Uitând a mea purtare, pur nevinovată...

Ninge…

Ninge, cu fulgi pufoşi, suavă licărire 

Ce prin ecoul stins al soarelui de vară 

Transplant de energie se strecoară, 

Să dea sublimului gest de strălucire. 

 

Transplant de energie din înalte ceruri 

Prin fulgi pufoşi în orga iernii plânge, 

Acoperind cu alburi şi petele de sânge 

A toamnei frunză prinsă-n joc de geruri. 

 

Acoperind cu alburi fir de grâne, 

Ne dă speranţa plinelor hambare, 

Când câmpul auriu în plin de soare 

Sub secere şi coase, va naşte noua pâine. 

 

Azi câmpul auriu este alb ca varul 

Şi dă speranţa zilei, când ţăranul 

La sfatul vetrei sale, socoteşte anul 

Şi foaia de tutun, aprinde cu amnarul. 

 

La sfatul vetrei sale, clădeşte noi iluzii 

Cu socoteli pripite, dar pline de speranţă 

Că iarna prinsă-n drepturi sporeşte-n cutezanţă, 

A lui ardoare sfântă, lipsită de confuzii... 

 

Că iarna prinsă-n drepturi, păşeste triumfală 

Ca un spectacol feeric, în joc de fulgi de nea, 

Ca o paradă scumpă a formelor de stea 

Ce umple scena lumii, cu fast imens şi fală. 

 

Ca o paradă scumpă şi plină de surprize 

Cu ţurţurii de gheaţă în clarul cristalin, 

A iernii zile plâng şi umple golul, plin 

De lacrimi reci şi blânde, în scurtele-i reprize. 

 

A iernii zi de plânge, cu gerul ea învinge, 

Căldura ce-i contrara şi aprigă-n efecte, 

Că viscolul de-l cheamă cu multele-i defecte, 

În drepturi este iarna şi ce frumos iar ninge.

Constantin Enescu: Octogenar, de profesie inginer militar, preocupat de poezie, satiră, epigrame, aforisme, etc. Este membru al Cercului epigramatic al inginerilor din AGIR Bucureşti, al Cercului literar al inginerilor din AGIR, al Cercului literar “Sf. Mihail şi Gavril” din Bucureşti, al Cecului literar “Mircea Eliade” (Socetatea Scriitorilor Români, Bucureşti) etc. Participă cu dinamism în activităţi literare la cenacluri și cu publicări în reviste de profil. A publicat în Revista română de versuri şi proză, Revista de literatură română, Revista Emigrantul, Frunză de Arţar (Canada), Lumea  Epigramei şi în alte publicatii literare. Constantin Enescu a  participat la numeroase concursuri literare şi de epigrame, și a colaborat cu texte la revistele online Citatepedia, Negru pe Alb, Reţeaua Literară, Confluenţe Literare etc. A obținut premii la Concursurile de epigramă şi de poezie umoristică: Podul minciunilor (2014) și Gura Humorului (2015).

A publicat în antologiile:

Surâsuri înlăcrimate

Lyrics&Prosa (vol. III)

Antologia aforismului contemporan românesc

Poeți și scriitori români contemporani în regal eminescian (2017)

Volume publicate:

Prin negura reformei (2014)

Epigrama la raport (2017)

Copyright © 2017 Constantin Enescu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.