GABRIELA SCHUSTER - FATA DE LA ORAȘ

Gabriela Schuster este o autoare-surpriză, bucureșteancă get-beget, care a părăsit România înainte de 1989 și s-a stabilit în Germania. Remarcată pentru contribuțiile sale literare sporadice prin diverse reviste, redactor și webmaster, e prezentă în diverse antologii și câteva site-uri on line. Cartea sa este o deosebită surpriză căci este o consumatoare pasionată de poezie, o „posedată”, are un gust literar format, sigur, fin și subtil. O exigență exagerată și o modestie autentică au ținut-o departe de mediile şi vedetariatul literar. Personal cred că un debut tardiv este mai binevenit decât unul pripit, și este cazul aici, căci poeta a trecut prin filtrul timpului ce s-o fi găsit prin sertare și rezultatul este, astăzi, publicarea acestei cărți „a Bucurescilor”, inspirată. (…) Autoarea idealizează Viața, o „visează”, folosește conexiuni onirice, are nevoie de magia cuvintelor. De la un poem la altul, simțim poezia, frumusețea căutată, dar și inspirată a textelor, rânduri ce ne dau apetitul de a ști ce va mai urma (sic). Autoarea face o utilizare maximală a resurselor emoționale, subliniază puterile cuvintelor sugestive din mesajul transmis, utilizând procedee impresioniste, senzoriale, descriptive și o anumită forță vitală dominantă, impresionantă. (extras din recenzia „În căutarea febril-constantă a emoțiilor umane” semnată poeta de Angela Nache Mamier – “Vatra”, rubrica “Cu cărţile pe masă”, 9 octombrie 2016)

Eu fata de la oraş

Era vorba despre starea de graţie

mi-era greu să leg toate cuvintele

într-o basma

şi să plec cu picioarele goale

eu fata de la oraş mirosind a săpun

cu inima încărcată de blocuri

cu asfaltul încins al verii

claxoane, cozi la bilete, covrigi

eu fata de la oraş cu unghiile bine tăiate

şi obiceiul de a mânca iaurt

la micul dejun

m-am pomenit cu cerul de stele

căzându-mi pe piept

mirosea a regina nopţii

într-o lume prea mare

într-o viaţă prea mică

Între Casiopeea şi Perseu

(căpăţâna şi scaunul lui dumnezeu)

Eşti definitiv o romantică şi o sinceră

şoptea Iosif Mariei

coborându-i cu grijă

din întunericul de august

la încheietura bronzată a mâinii

Perseidele

se loveau una de alta

se îmbrăţişau sub ochiul scos al lui Perseu

şi cădeau împreună

pe lângă scaunul lui Dumnezeu

în hamacul de noapte –

suflete fără noroc

strălucite în lacrimile lui Laurenţius

pe focul de fier

frigul lunii le crăpa buzele

Maria şi Iosif aveau viziuni

le schimbau între ei

şi nu le venea să creadă

că în sfârşit

timpul se dăduse peste cap

căzuse în şpagat

şi se oprise

pentru câteva mii de ani –

când va porni iarăşi

vor îmbătrâni şi vor muri

ca toţi oamenii

La plimbare cu pasărea

Răuvoitorii ar putea crede

că am prins-o în lesă

şi-am ieşit cu ea la drum

Nu, definitiv nu

Pasărea s-a lăsat blajină

lângă caietul meu

m-a chemat cu ochi strălucitori

de marcasite

şi mi-a făcut semn să stau

mai spre coada ei

să mă ţin bine de aripi

Aşa a început lumea

să îmi fugă de sub picioare

aveam pregătiţi piepteni fermecaţi

formule magice, săbii de Toledo

şi tot felul de bănuţi pentru vameşi

nu mă puteam uita înapoi

şi nici nu mă gândeam la întoarcere

dar de câte ori vorbea pasărea

de sub mine

lumea devenea tot mai departe

Dibaciul

lui werner s.

Știu un amant dibaci

stă în bucătărie cu ochiul pe cuptor

umblă la butoane

şi la macaroane

dimineaţa pe senin de ziuă

mută aspiratorul prin colţurile

ce se oglindesc unele în altele

îl trimit la băcănie de 3-4 ori

cumpără tot

în amurg când îs rufele murdare

deh, soarele a plecat cu albeaţă cu tot

fuge repede să spele ecologic

urmaşii zbiară în pat haotici

fiecare şi-a pierdut răbdarea

şi încă nu şi-a găsit somnul

iubitul le spune poveşti

cu limbă de oboseală

învârte comutatorul

rufele trebuie întinse

manechinele aşteaptă de ghips

între timp s-au stricat bicicleta, magnetofonul

roata de la căruţă şi starea contului

nu-i bai, iarba este verde şi tunsă

miroase bine, eu dorm

eu visez...

Mascarada lumii

maiei m.

Ne iubim cu arma la curea

ne îmbrăţişăm cu cuţitul în mână

în aer mor păsările

fluviul duce greu apa-i vâscoasă

în mâl se zbat peştii

văd cum pe lama toporului curge sângele rece

iubim copiii copiii ne iubesc pe noi

printr-o sticlă groasă

aţâţăm un foc în care aruncăm sare

să plesnească scântei

şi ţopăim cu pielea încinsă

cu ochii arşi în flăcări

deşi

spinarea e îngheţată ca partea

nevăzută a lunii

luăm sabia şi scutul

luptăm cu butoaiele goale

cu anvelopele explodate

cu băncile cu guvernele şi impostura

cu mascarada lumii

Dumnezeu şi-a pus şi el o mască

să nu se dea de gol

e carnaval aici cu atâţia morţi

în pământ

Zăpada e grea

mamei

Încă mi-e dor

de când nu ţi-am văzut chipul

de când nu te-am auzit

demult

de când era ultima oară

în lumina fierbinte de iunie

demult

erau o mulţime de pietre scrise

gărduleţe albe şi flori, multe flori

demult

ţi-am pierdut urma în fugă

nu mi-ai lăsat umbra blândeţii

zălog

iernile vin, apoi pleacă, zăpada e grea

nu se topeşte la candelă

demult ai murit

plâng pentru tine

mamă

nu uit nimic-nimic

revin când mi-o veni noaptea

viaţa iese greu din mine

Copyright © 2018 Gabriela Schuster

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.