CORNELIU NEAGU - TĂCEREA DIN ADÂNCURI


Profesor Universitar Emerit al Universității „POLITEHNICA” din București.















Corneliu Neagu – Tăcerea din adâncuri: Cel de al treilea volum de versuri publicat de Corneliu Neagu la editura ePublishers este un gen de antologie mai puțin obișnuită, o selecție reinterpretată a celor mai reprezentative poeme din volumele anterioare (Fata Morgana” și ”Cunoașterea de Sine”), completată cu poeme inedite, încărcate de o forță lirică incontestabilă. Ne aflăm în fața unui poet matur, cu o personalitate puternică, unică în peisajul liric al ultimilor ani, a cărui operă mai păstrează încă, în curgerea versurilor, parfumul discret al poeziei clasice. Temele abordate vin, cu precădere, din viziunea autorului asupra curgerii imuabile a timpului, concretizată în amintiri, regrete, iubiri împlinite sau ratate, speranțe etc.


Mov, albastru și maro

Aproape adormit eu te-am visat,
iar gândul mi-a rămas îngemănat
cu gândul tău, pierdut pe undeva,
desprins din teaca lui de catifea.
Apoi am adormit, numai o clipă,
și-n vis vedeam incert cum se ridică
tot trupul meu într-un văzduh neclar
stropit cu picături de chihlimbar,
iar tu pluteai deasupra mea pătată
de-o ploaie ce pica defragmentată.

Te-aș fi adus de mine mai aproape,
dar te pierdeai prin nevăzute ape
dintr-un tablou pictat de Picasso
cu mov, albastru și puțin maro.
Și trupul tău se legăna pe pânză
ca un văzduh împodobit c-o frunză,
iar movu-n roșu se schimba treptat
pe fondul de albastru răsturnat.
Și chipul tău din umbră mă privea,
turnând din ochi licori de peruzea.

Dar într-o clipă-ai dispărut fugară
pe năluciri ce se suceau afară
sub norii negri adunați sub cer
pe străvezii apusuri de arcer
ce replicau imaginea-ți pictată
pe pânza cerului, neterminată.
Erai sau nu erai, nici nu mai știu,
c-afară se făcuse prea târziu,
iar chipul tău prin mine se scurgea
ca raza spartă dintr-un ciob de stea.


La margini de vis

Mă-ntorc peste vreme cu gându-înapoi       
și zeci de-amintiri m-asaltează deodată
cu mii de regrete vorbind despre noi
în triste romanțe, pe-o harpă stricată.
Romanțele-ajung dintr-un vechi labirint
trecând prin ferestra cu geamuri ovale,
evocă licornul cu frâu de argint
venit din trecut să te-aducă agale.

Și frunzele cad la fereastră pe rând,
e toamnă târzie și parcă, de-afară,
se-aude licornul sosind nechezând
și foc aruncând pe o singură nară.
Sau poate-i doar vântul ajuns din trecut
la ușa închisă cândva într-o toamnă
cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut
lăsat de uitarea ce-avea să se-aștearnă.

Te-aștept la fereastră să-apari din neant
la margini de vis să te văd împăcată,  
din harpă un ultim acord consonant
să-mi spună că nu-o să mai pleci niciodată.

Profesor universitar


Din tot ce am, din câte am avut

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,
simt clipele prin amintiri cum zboară
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
duc mai departe-a timpului povară.
Și nu mă plâng, și nu regret nimic,
las timpului destinul să mi-l treacă -   
din ieri, din azi, din mâine mă ridic
chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

Ani grei s-au adunat în urma mea
tăcerile, mai lungi ca niciodată,
din gânduri îmi alungă piaza rea
și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.
Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,
cărările nu-mi par deloc schimbate,
din tot ce am, din câte am avut,
în inimă-mi rămân doar nestemate.

Ridic din ele-n cuget un altar  
pentru tăceri loc sfânt de întrupare
din vorbele arzânde ca un jar,
de strajă stând pe dune mișcătoare.
Iar dacă toamna vieții tocmai a sosit,
nu mă opresc din drum, merg înainte,
pornind smerit din locul hărăzit,
mă-ndrept încrezător spre cele sfinte.


Lumea ca un vis

Mai trece-o zi, mai facem un popas
prin amintirile ce dau năvală,
și nici măcar cadranele de ceas
nu pot să țină-această socoteală.
Prea multe gânduri strânse la un loc
ne bântuie cu ploi de neuitare
iar lemnele aduse pentru foc
stau veșnic înșirate pe cărare.
Ne legănăm pe pânze de-ndoieli,
ne aruncăm în marile dezastre
punând adesea false rânduieli
în profunzimea sufletelor noastre.
Ne amăgim cu vorbe de salon,
cântate în slogane deșănțate,
crezând că vom primi vreun plocon
iar nu pumnale-nfipte pe la spate.
Iar câteodată chiar ne batem joc
de omul bun, cu multă nepăsare,
apoi ne plângem că n-avem noroc,
că viața ne-a adus doar disperare.
Iar lumea ni se pare ca un vis
în care se mai joacă o partidă
pentru-a vedea cine va fi ucis
pe-o margine de amăgiri stupidă.
Într-un târziu, lipsiți de jucători,
vom pune singuri arma blestemată
la tâmpla-ngenunchiată de fiori
ca-ntr-un târziu să fie detonată.


Citește mai multe versuri și profilul poetului aici: Corneliu Neagu

Copyright © 2018 Corneliu Neagu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Niciun comentariu

Un produs Blogger.