NICOLETA TUDOR - DINCOLO DE NORI

Nicoleta Tudor – Dincolo de nori (editura Librex Publishing): Prima idee care reiese din acest volum de versuri cu care consider ca fiecare cititor va fi de acord este legat de faptul că autoarea pune accentul pe sentimentul cel mai profund care  a dus la evoluţia spirituală a tot ceea ce ȋnsemnă omenire şi aici mă refer la IUBIRE sub toate formele pe care noi le cunoştem ȋn ziua de astăzi. De aici rezultă ceea  ce am năzuit a cugeta mai sus – SENSIBILITATEA. Un al lucru care se regăseşte ȋn această scriere este legat de PROFUNZIME. Totul este scris sub imboldul profunzimii care vine ca o undă ce  ȋnvăluieşte ȋntr-o aură celestă fiecare poezie ȋn parte. Dacă ar fi să traduc printr-o exprimare  fizică ceea ce mi-a transmis fiecare poezie ȋn parte aceasta ar fi “oftatul”: oftatul trăirilor din suflet, oftatul de dor,  oftatul sentimentelor neȋnpărtăşite, oftatul prea-plinului, oftatul coloritului sentimentelor ce ne ȋnconjoară. VIAȚA CA O CĂLĂTORIE INIȚIATICĂ este un alt standard care ȋnsoţeşte  această scriere. Poeziile ȋncepând a fi scrise din fragedă copilărie şi continuând până ȋn ziua de astazi, primesc odata cu trecerea timpului din ȋntelepciunea acumulată ȋn viată de omul Nicoleta Tudor. Unele versuri fiind adevărate pilde pentru noi cititorii. (extras din recenzia semnată de Cristian Moșneanu)

O speranță

Mai dă-mi o speranță... sau două,
Să pot să-mi adorm nemurirea
Când noaptea se scaldă în rouă
Și visul își pierde menirea.

Mai lasă-mi un strop de parfum
În pernă, amprentă săpată,
Ca-n zori nebunia s-adun,
Să nu mă trezesc niciodată.

Mai lasă-mi o clipă pierdută,
De tine, de noi amândoi,
Și-n noapte iubirea-mi sărută,
Să uit iar de mine, în doi.

Și când voi simți nedormirea
În praful albastru de stele
Stingea-va-se-ncet rătăcirea
Cu tot cu gânduri rebele.

E toamnă

E toamnă, te iubesc ca-n fiecare vară
Cu iz primăvăratic de fructe verzi necoapte
Îți simt a ta privire la fel ca prima oară
Când mângâierea ta mă duce blând în noapte.  

E toamnă, frunzele ne-aduc din nou aminte
Să prețuim iubirea și-n suflet s-o păstrăm
Căci toamna noastră vine, deși încă-i cuminte
Dându-ne cu belșug tot ce putem să luăm.

Și pentru că e toamnă, o frunză ruginie
Păstra-o-voi în păr cu gandul doar la tine
O voi păstra în taină, să-mi fie mărturie,
Să o privesc cu drag în iarna care vine.

Și pentru că e toamnă, mă-ntorc gândind la vară
Să retrăiesc magia pierdută într-o harpă
Și să-mi aduc în simțuri, pentru a câta oară,
Parfumul ce-am păstrat, cândva, într-o eșarfă!

Valul visului

Venind din vis frumos, un tainic curcubeu,
Îmi caut libertatea, frângându-mi erezia,
Mă-nalță gândul dus, deși-i pierdut mereu
Și-apoi cobor uşor să-mi apăr fantezia.

Precum un val rebel ce nu atinge malul,
Mă văd la înălțime când sufletul mi-e zob,
Mă las pierdută-n vânt și dusă-n timp cu valul
Și mă ascund de mine când gândul mi-e neghiob.

Te port ca pe-o comoară, ascunsă doar în gând
Când inima mi-e plină de-a ta privire blândă,
Iar vocea ta în suflet o simt, un veşnic cânt
Ce-n dimineață vine un zâmbet să-mi ascundă.

De-i viața ta de taină , eu o port cu iubire
Mă învălui în ea și mă pierd dezmierdând,
Mă las copleșită de-a ei rătăcire
Și îmi port gândul bun, dându-i drumul în vânt.

Surâsul frunzelor

O frunză călătoare ce-a ruginit din vreme
Cu susur de silfidă, zburând pe zarea-ntinsă
Te va lăsa să crezi că pentru tine geme
Și îți va fi cântarea de lacrimă cuprinsă.

Și-n piscurile albe ce nu le vei atinge
Degeaba vei privi tânjind la nemurire,
Degeaba vei gândi că pentru tine ninge
Nu vei topi zăpada cu urme de iubire.

Nu vei săpa în munte cu un șuvoi de lacrimi
Căci stânca este tare și nu se lasă frântă
Din colțurile-i dure mai iese câte-o floare
Și viforul din iarnă cu gingăşie-nfruntă.

O frunză călătoare, ce nu cunoaște lumea
Va îndrăzni să cadă pe lutul obosit
Va fi o jertfă mică, dar va atinge culmea
La care alte frunze încă nu s-au gândit.

Ploia din suflet

În suflet ne plouă-a furtună,
O toamnă cu vânt rătăcit,
Iar vremea din cer este bună
Să uiți un moment de-asfințit.

Să uiți că în toamnă te pierzi
Când vara s-a dus, nu mai vine,
Și-n van te alinți și dezmierzi
Când ești numai tu și cu tine.

Când timpul de noi n-a uitat,
Se face un pic că nu vede
Și tot ce-ai trăit și-ai visat
În negura iernii se pierde.

În negura iernii ce vine
Căci toamna de noi va uita,
Trăiește acum, ia cu tine
Frumosul din inima ta!

Norii sufletului

Când norii se adună și prevestesc furtună
Iar frunza își începe dansul către sfârșit
Sufletul îți e greu, căci poartă grea cunună
Ce poate fi purtată, doar după ce-ai murit.

În umbre-nvolburate ce pasul ți-l măsoară
Te pierzi ca o fantomă ce nu are trecut
Și te întrebi de nu cumva vezi pentru prima oară
Ce nu vei mai avea, căci timpul s-a pierdut.

Ești rege în deșert, deșertăciune-i totul
Precum un domino se năruiesc minciuni,
Visezi lagune albastre mimând încet înotul
Sperând ca pân-la urmă să-nfăptuieşti minuni.

Și-n nebunia ta, te crezi un demiurg
Ce din câmpie face un singur munte mare
În timp ce toamna vieții se duce spre amurg
Luându-ți în final și bruma de visare.

Citește mai multe versuri și profilul poetei aici: Nicoleta Tudor

Copyright © 2018 Nicoleta Tudor

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.