ANDREI GAZSI

Iubește-mă, apoi fă ce vrei

Doar dacă mă îmbolnăvesc de moarte voi muri,

până atunci voi trăi aici pe fâșia aceasta dintre goluri și plinuri,

precum un alcoolic profund, obligat să penduleze

în așteptarea orei salvatoare.

Văduva agață funia în fisura dintre tainic și erotic,

și coboară între coapsele himerei

pentru ca tremurul mâinii să cuprindă

golul paharului și să adoarmă.

Dacă mă îmbolnăvesc de moarte voi muri.

Prin limbajul clopotelor se va proiecta poezia din mine.

Spune-mi sincer, câți vei mai iubi după mine?

Fulgerul sprijinit de genunchiul lunii

ne luminează trupurile verzi și uscate.

Tramvaiul trece prin mijlocul dormitorului,

agață cu ultimul vagon masa de cristal,

cerul se surpă printre gratii peste buzele noastre

ce se ating din întâmplare.

Într-un ritual armonios, ușor bolnav de moarte,

tovarășul meu de celulă

îmi atinge inima cu dosul mâinii.

P.S.

Iubește-mă, apoi fă ce vrei…

Clopotul fără limbă

Stăteam ascuns sub clopotul furat din cer

într-un moment de iubire de tatăl meu.

Când mama m-a strigat pe nume să mă arăt la cină

izvoarele se dezlegau de coasta pământului într-un șipot.

Și ea voia să-l întâlnească pe Dumnezeu.

O urmăream cu coada ochiului cum îl căuta

în aer, în nori, în inimă, peste tot.

La vremea aceea, eu trebuia doar să calc pragul bisericii

pentru a-l întâlni. Cu smerenia copilăriei

îl chemam și mi se arăta ca o lumină,

din aer, din nori, din inimă, de peste tot.

Îmi vorbea pe înțelesul meu. Odată, țin minte,

l-am rugat în genunchi, cu mâinile împreunate:

Doamne, Dumnezeul meu,

Fii cu mine

Și mă-nvață sa fac bine.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare,…

Și am crezut că pot întoarce pământul în lava sa,

că mă voi face bine,

că voi putea bandaja timpul străpuns de pumnalul meu.

Ostenit, împovărat de nesomn, tata

sângera în poarta tristă a închisorii.

Eu, dincolo de pragul ei, pășeam în libertatea împlinită a destinului.

Sub clopotul fără limbă, într-un spațiu imperfect al iluziei,

așteptam ca lucrurile să se așeze în firescul lor.

Credeam că în următoarea dimineață

lumina va naște un fluture,

că atingerea lui va stârni zborul

și totul se va reporni din pragul bisericii.

În cădere m-am întins după un sprijin,

în jurul meu doar cerul încastrat în cuvinte,

în zăvoare cu limbi oțelite, în paturi suprapuse

prin care iubirea nu a călcat niciodată.

P.S.

Dacă privirea ta, mamă, se va înălța în lumina învierii,

să nu uiți să-mi trimiți iertarea tatălui meu.

E tot acolo, în poarta tristă a pușcăriei.

Ei știu, noi doar presupunem

Chiar și cometele se învârt în legea lor

fiecare pe cărarea ei,

doar fata morarului face ce-o taie capul

își răcorește picioarele în canalul morii vara

(cu tălpile ei nude mângâie ochiul soarelui înecat de ape),

se dă cu sania din lemn de salcâm iarna.

De fapt, fata morarului se joacă pe un nor fără ploi,

se rostește, se rostogolește ca o poezie cu sfârcuri împlinite,

umbrită doar de frunzele necăzute, purtate de vânt.

În lipsa oamenilor,  statuile o privesc cum trece

unduindu-se prin memoria lor cu emoție,

prin poveștile criptate despre iubire, despre războaie,

despre vise și moarte, dar mai ales

despre tehnica turnării bronzului.

Ei sunt înțelepții de fier, îmi șoptește

Corbu, colegul meu de celulă,

ei știu, noi doar presupunem!

P.S.

Dragă mamă, când se vor întoarce oamenii,

toamna va fi agățată de coarnele cerului

iar eu voi fi plecat cu tata să aducem

fânul din fânațe.

Cele patru anotimpuri din cavoul Uraniei

1.   Actorul (magia):

Actorul, vrăjit de lumina reflectoarelor,  

a coborât prin scenă scările din cărămidă arsă

în cavoul Uraniei. A ridicat capacul sicriului,

s-a întins ca un mort lângă ea și a adormit.

Războaiele au trecut peste el, unul după altul,

ca niște aripi negre, înzorzonate cu schilozi și muribunzi.

S-a trezit atunci când cerul a atins pământul

în capcana aplauzelor din spațiul îngăduit iluziei.

2.   Taina morții (poezia):

Tăinuită în cuvinte sub formă de particule vii, poezia

se tipărea în clopotnița din cer așa cum a fost rostită de tine,

fără teamă, doar cu trudă, ciupită fiind pe ici-acolo de vânt.

Fie-mi îngăduit să merg mai departe,

nu vreau să fiu întors din drum

ca un strigoi oarecare.

3.   Premergător morții (poetul):

Biblioteca lui Wilson, străpunsă de un fulger argintat,

piere în pântecul uriaș a pământului însolzit.

Bântuit de viață precum iedera de verde din adânc,

mă încing în cuibul de vise a mamei.

O, tu, pasăre, înaltă ispită, dansează cu mine,

cu ticăloșia negrăită, cu crimele mele tăinuite,

pe această fâșie de nisip cât o limbă cu venin.

4.   Inițierea morții (fascinația):

Cavalerul cetății de aur  mi-a îngăduit să adulmec veșnicia,

uneori am adormit lângă ea cu ochii deschiși,

strângând-o în brațe ca pe un frate mai mic.

Seducția, dincolo de aparențele ei, m-a cuprins peste pleoape,

a ancorat de șaua valului și a deschis trapele de salvare

chiar în dreptul celulei mele proaspăt renovată.

P.S.

Și totuși tânjesc după iubire, dragă mamă,

câtă lașitate! ...

Andrei Gazsi: Notă despre mine însumi

M-am născut în 1 octombrie 1950 la Bucerdea Grânoasă, lângă Blaj, într-un ținut pe care-mi place să-l numesc Regat al Târnavelor, acesta fiind și titlul poemului cu care am debutat în paginile revistei Tribuna în anii ’80. Până la absolvirea Facultății de Mecanică a Universității Tehnice din Cluj-Napoca (1984), am cutreierat țara în lung și-n lat în căutarea locului meu, cochetând cu teatrul, cu poezia, cu brigăzile artistice. Eșuat, pentru o vreme (1968-1978), pe malul drept al Mureșului, în orașul de la poalele Apusenilor, Aiud, mai precis peste drum de celebrul liceu Bethlen Gabor, am trecut la un alt nivel al existenței sub îndrumarea mentorului meu Alexandru Iob, un iluminat într-ale literaturii, un poet discret, dar plin de carte, care m-a învățat jocul de șah, m-a învățat cum să citesc, m-a ajutat să umblu desculț prin poveștile fantastice ale muzicii simfonice.

Nivelul următor l-am urcat în momentul în care am reușit să mă angajez la vestitul penitenciar din Aiud, devenind controlor tehnic de calitate. Îmi amintesc și azi emoția primei zile, întâlnirea cu acei oameni condamnați la amuțirea libertății pentru fapte comise pe pământ cum ar fi: crimă, înaltă trădare, convingeri personale și alte mărunțișuri. Înotând prin labirintul întunericului, am descoperit poezia ca leac al singurătății, păstrată într-o carte poștală pe lună ca drept la viață.

Al treilea nivel l-am atins odată cu șansa pe care am avut-o, alături de Zorin Diaconescu, de a pune piatra de temelie a primei televiziuni locale din Cluj (1993). Nici un narcotic de pe lume nu poate să te facă mai dependent decât televiziunea atunci când te supui ei! Mai târziu, la îndemnul lui Tudor Dumitru Savu, am concurat pentru un post de cameraman la TVR Cluj și am câștigat pe bune. Aici, ca reporter și cameraman am realizat reportaje pe diferite teme, anchete sociale, dar mai ales am transcris în imagini, din spatele obiectivului, multe povești ale poeților și scriitorilor clujeni și nu numai.

Am debutat la Tribuna, cum am mai spus, cu poemul Regat al Târnavelor, care a ajuns în foaie cu titlul schimbat, și anume: Ținut al Târnavelor, pentru că altfel nu ar fi fost admis. După revoluția fâstâcită printre poalele curvelor, o serie de alte poeme ale mele au fost publicate în revista orădeană Familia, în băimăreanul Nord literar, ca și, din nou, în Tribuna clujeană. În 2014 am publicat, la Editura Limes, un creuzet de formare literară, volumul de versuri Libertatea ca semn de carte, încurajat fiind, la vremea respectivă, de regretatul Mihai Dragolea și grație bunăvoinței de editor și nu numai, a prietenului meu Mircea Petean, minunatul poet al Jucului Nobil.

Și actualul volum, Cu alte cuvinte, ar fi fost mai greu posibil fără sprijinul generos al lui Mircea, completat de acela al lui Ioan Milea, cititor sensibil și atent. Mulțumindu-le, îl dăruiesc din tot sufletul, ca pe o casetă cu imagini degivrate și cu personaje prinse-n plasa unui vis al vieții mele, din care voi nu lipsiți.

Citește apoezii din volumele: Andrei Gazsi - Liziera și Andrei Gazsi – Câte o carte poștală pe lună 
Citește aici: Andrei Gazsi - Capcane pentru îngerii rătăciți

Copyright © 2018 Andrei Gazsi

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.