MARIANA CORNEA - NEOMENESC DE ALB


Cenaclul de la Roma















Mariana Cornea - neomenesc de alb: La doi ani după publicarea volumului de debut “Puzzle de mătase”, Mariana Cornea ne propune să citim versurile cuprinse în volumul neomenesc de alb” (editura Eurostampa).

Poezia este, pentru Mariana Cornea, trăire a trupului în sine însuși, în toate părțile lui și în întreg; celebrare a acestei trăiri, tristețe și/ori bucurie a ei. „Înlăuntru ochi deschis / privește ninsori prin propriul sânge” – acestea par versurile definitorii ale întregului volum intitulat „Neomenesc de alb” – titlu care ar fi putut fi scris dezlegat: ne-omenesc pentru că are în vedere ceva din afara omului, a omenescului, pe care se imprimă viața din interiorul său ca pe o peliculă a altcuiva decât a ta însuți, în care te miri când o privești pentru că tu, ca om, ești numai în interior, nu știi cum ești privit din afară: „Tot ce ține de carne / Curge-n propria-mi vină / sunt coala albă / cuvintele așteaptă / să fie scrise”. Avem, așadar, în față un volum cu temă dată, o „artă poetică”, pentru a zice așa, ce urmărește în toate împrejurările trăirii această relație a interiorului văzut de un ochi mereu deschis – cu exteriorul care nu se limitează la om, care nu se știe ce este – dar se amprentează cu omenesc. (extras din “Cuvântul înainte” la volumul Neomenesc de alb semnat de N. Georgescu)


Golem

ne autodefinim prin iubire
prin ură ne schimbăm imediat mersul
primind titlul de ticălos al poveștii
ne-au dat voie să avem puterea
într-un film al sufocării, al focului, al neodihnei
cel mai repede scăpăm pe jos,
pe cărări secundare
azi nu ne vor ucide, vor stabili doar echilibrul

tatuată pe asfalturi străină ca niciodată
nu cred în salvare -
cred în bine și rău
între o umbră și o stană de piatră
filmul amăgirii noastre tresare auzindu-mi vocea
și Dumnezeu
care ne-a lăsat să ne jucăm puterea cuiva
sublim se desenează.

a nu știu câta oară
tristețile Lui cu fețe de sfinți
nu au obiceiul să ceară permisiunea
și până la moarte, banala întoarcere, marea spaimă
stă sfințită la locul ei pe înghesuiala sângelui nostru
ne adună constrângerile cu o sărutare
ritualul implorării îți consumă somnul
când un mucegai sub formă de infinit
își schimbă poziția nervos
în patul moale


în fiecare moment, este o alegere


ieșind de sub ape
de unde sosește timpul
nici n-ar putea să existe
același tren, același Dumnezeu
adâncind sigurătatea
ne sfârtecă intim înspre margini
suntem legați de trecut
sau putem îmbrațișa inevitabilul schimbării
între frig și cald monștri în piei de oameni
își scriu biografiile după cuvinte aplecate
ca o mutilare genitală
își dezgolesc gâturile să se inventeze unul pe altul
consumându-se hotărât
își fac complimente, până la oasele oricărui sicriu
se conving de ceva măreț
mâine va sosi într-un giulgiu sumya
la cineva anume întrerupând lumina.
întristarea și ninsorile vor aștepta
o altă noapte de decembrie
un alt nume, nu vor avea la îndemână
când pe acest drum
prea mult cer, prea mult pământ
prea multe ape călcate
iubesc cu privirea pășind în șoaptă.



debut cu dreptul

la naşterea mea am râs
moartea îşi scria numele,
râdeam pătrunderea mai adâncă a lucrurilor
hohote de frunze mi-au doinit pe suflet
forme ce stăteau la coadă
să le placă lumea
să mă descopere ca pe o bucată de cocă
am râs la naşterea mea
curgând în nemărginirea tăcerilor
doar ochii sticleau moarte şi cenuşă.


Volum de poezie


vezi femeia asta la tine a intrat


ți-a udat picioarele, le-a șters cu buzele
nici tremuratul care-și făcea cuib
înainte de alergarea piezişă, până la crestarea aerului
nu mai contează
nici ușile trântite
nici căderea pe gânduri cu propriile noastre străzi
schimbarea pașilor
nașterile ce nu au așteptat certitudini
puse una peste alta
nu am fost lângă tine când ai murit
dinspre destin copite, un galop
așa mi-am închipuit căderea ta
nu calul să devină plutire
împrăștiată pe colțul mesei într-un loc părăsit
mi-a nins pietre
din stânca de care ești în stare

mereu cândva pe la capete din neatenție
se moare.

decor

sângerez pentru că
a fost să mai exist
din cauza asta
mai ales
exist ca o scuză


pe ziduri tot mai graffiti învăț mersul pe sârmă

crezi că îmi place să devin umbră
de colo- colo în lungul fluviului
cioplită grosolan întinsă peste oase
când miez, când pulbere printre ierburi
ușurată de conținut, distracție înaintea morții
nu mă întreba cum mă doboară oglindirea în pahare!
trei sferturi din ele, nu-şi  amintesc rarii trecători
irișii biciuiți pe spate și pe oase de-o lună prea mare!

cum poți chema propria-ți umbră-
piele
când te răstorni peste ea?!
legată de scaun aștept să vezi
cum îmi iau rămas bun de la nimeni.
când apa mă va transforma în braț de om
nu mă vor mai durea degetele tale acoperite de iarbă!



Citește mai multe versuri și profilul scriitoarei aici: Mariana Cornea

Copyright © 2018 Mariana Cornea
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Niciun comentariu

Un produs Blogger.