IULIA DRAGOMIR - TU, CARE ȘTII CĂ TE IUBESC

Cenaclului literar „Atitudini”
















Vă propun astăzi prezentarea unui volum de poezie cu adevărat remarcabil: Iulia Dragomir: Tu, care ştii că te iubesc (coperta de Iulia Kelt, culegere şi tehnoredactare: Simona Bădulescu, editura Karta Graphic, Ploiești, 2015)

„De la Magda Isanos n-a mai apărut la noi o asemenea poetă capabilă să trăias­că beatitudinea zborului chiar și în momentele în care devine conștientă de iminența prăbușirii. Pentru că în poemul din care am citat nu este vorba de o convenție poetică a avântării în văzduh, ci de un destin tragic și de asumarea lui: „O pasăre ucisă voi fi cândva, o ştiu, dar zborul mi-l prefac în apă vie,/ adulmec depărtarea şi îmi scriu în suflet dorul pentru veşnicie./ Îmi voi pleca aripa peste ape, se va pleca pământul peste mine/ şi voi lasa doar amintirea să mai sape în clipele de abur şi de prafuri pline.”
Merită remarcată revărsarea în cascadă a versurilor, ca dintr-un corn al abun­denței lexicale, ca și muzicalitatea lor impetuoasă. Este o poezie care te trezește dacă ești adormit, te entuziasmează dacă ești apatic, te recâștigă pentru poezie dacă ești prozaic.” (extras din prefața volumului semnată de criticul și istoricul literar Alex. Ștefănescu)


Tu, care ştii că te iubesc

Tu, care ştii că te iubesc,
să nu te îndoieşti niciodată de dragostea mea,
indiferent de grotele în care îmi ascund talanţii,
de ploile ce se revarsă bezmetice peste brazda bucuriei,
de florile ce-mi încununează încheieturile viselor, gleznele urcuşului,
indiferent de cortina ce se coboară cu trecut sau viitor peste trup!
Tu, care ştii că te iubesc,
să nu uiţi că zâmbetul tău însorit articulează fiecare sunet,
că locuieşti în mine, nepământean de frumos,
ca într-un templu al minunilor,
cu toate vânturile ce-ţi zguduie fruntea,
cu toate poveştile ce se aştern peste degete,
în pridvorul zorilor, al curcubeului, al înserării!
Tu, care ştii că te iubesc,
să nu te îndoieşti niciodată de dragostea mea,
indiferent de pereche, de dans, de rotire,
de zbor spre pisc sau prăbuşire,
de uimitoarele sincronizări, de risipire!
Tu, care stii că te iubesc,
bucură-te pentru totdeauna,
dincolo de prezenţă, de absenţă,
dincolo de mână, de malul ezitării!
Voi rătăci printre zăpezi, sau pat de flori
şi într-o trecere de respiraţie flămândă,
stiu că-ntr-o zi voi trece în muţenie spre partea stângă,
şi doar iubirea va rămâne în urma mea.
Să nu uiţi, când îţi e pustiu, de ea!


Dorinţa

Coboară-mă în poveste!
Ia-mă cu raze şi cu flori în păr, cu veste şi fără de veste!
Dă zvon în ceruri că porţi stele în privire, că ai primit seninul cu uimire,
şi cheamă cântăreţii să doinească, să ştie fiece făptură că dragostea-i la tine-n bătătură,
că ţi-a cuprins şi câmpul şi odaia, bucătăria, podul, holul, chiar şi baia!
Dă zvon copacilor din crânguri să îşi înalţe falnic trupul către soare,
căci o femeie strânge roua, adună pacea pe ogoare
şi o sădeşte în pieptul tău cu focul, de simţi cum joacă-n patul tău norocul!

Arhipelag

Te invit la mine-n suflet, sărbătoare!
Locuieşte-mă cu arome, armonie şi culoare!
Colindă arhipelagul clipelor în taină,
şi rătăceşte-te-n mine dulce,
fii apă vie, soare, pâine, haină!
Croieşte-ţi  drum prin amintiri, pe stâncile greşelii,
străbate-mi inima şi gândul, salaşul îndoielii şi-al plăcerii,
atinge rănile şi vindecă prin dăruire tot jarul urmelor de rătăcire!
Învăluie-mi amurgul, dorul, tulburarea,
învaţă-mă să îmi iubesc şi la necaz cărarea!
Priveşte insula din zare: e adevărul care doare,
dar care construieşte drept, eliberând şuvoi de temeri, roabe-n piept.
Păşeşte peste risipire şi înţelege-mi şovăiala, când dacă n-am găsit iubire,
am pribegit printre adâncuri înnăsprite, dar visul nu l-am părăsit, iubite!
Aici e insula durerii, din ea am luat tărie, înţelepciune,
am pus pe ţărmul clipei lecţii să mă încunune .
Iar colo îmi găseşti trecutul, în el am oameni şi lumină,
am umbre, farmec şi o cupă plină de amărăciune, de rodire,
de tot ce încolţeste pentru a mea menire,
am apă lină, amintiri, încătusări de patimi şi-un şuvoi de vise!
Ia tot ce te ridică, ia căile deschise!
Poate că o idee prinsă într-o vârstă clădeşte un imperiu prin mişcătoarea crustă,
şi-ti apără credinţa, îţi stabileşte sensul, răspunsul şi putinţa.
Tu, fă-le pod de aur, sădeşte fericirea, în lume fii odihnă şi-o să-nţelegi menirea!
Atinge insula credinţei, în ea trăieşte dragostea, speranţa, din ea îmi iau avântul, cutezanţa,
aici e cel mai înflorit pământ, aici cuvântul este sfânt,
iar fapta este iarba-nrourată hrănind făptura care-i însetată.
Paşeşte cu încredere prin ape, pe pământ,
aici sunt eu şi te iubesc cu tot ce sunt.

Pasărea

O pasăre ucisă voi fi cândva, o ştiu, dar zborul mi-l prefac în apă vie,
adulmec depărtarea şi îmi scriu în suflet dorul pentru veşnicie.
Îmi voi pleca aripa peste ape, se va pleca pământul peste mine
şi voi lasa doar amintirea să mai sape în clipele de abur şi de prafuri pline.
Voi fi pentru festin un ciot de sare să umple golul hămesit de vară,
cu strălucirea din iluzia amară.
Sunt pasărea ce îşi înalţă cântul îmbogăţind cu tril senin pământul,
cu înălţări şi prăbuşiri spre zare, sunt pasărea ce zboară peste mare.
Cu aripi largi înfrunt orice furtună, planând uşor pe vreme rea sau bună,
scrutez în zboru-mi orizontul în mişcare, culeg din nori frântura de culoare
şi o împrăstii peste valurile vieţii, tresar mereu în ceaţa, roua dimineţii
sperând că zilele-mi vor fi cu soare,
sunt pasărea ce zboară peste mare.

Ploiesti


Autoanaliză

Omul naşte om, animalul naşte animal,dragostea naşte dragoste,
indiferenţa naşte indiferenţă, binele naşte bine, răul naşte rău?
Dar oare ce nasc eu?
Ce creşte-n mine cu-nfloriri şi desfrunziri, cu amânări şi grabă încolţite-n rătăciri,
în cele patru zări de înnoire sorbind în suflet viscol sau iubire?
Ce creşte printre-atâtea măşti şi chipuri, prin zâmbete, grimase, prin nisipuri?
Ce iese la lumină din dospire, cum se concretizează fapta în iubire?
Copacul se cunoaşte după rod, ce fructe port eu oare-n palmă?
Ce vise ţin ascunse în năvod?
Culese din grădina vieţii, scăldate în caldură sau în zgribulite nopţi,
Câţi mieji de cântec sunt în mine copţi?
Iau cufărul de stele şi speranţe prinse-n plasă
şi-mi car poverile de adevăr în inimă şi-n casă.


Abis

M-arunc în mine cu toate gândurile val vârtej.
Şi nu găsesc drumul către eul meu înaripat.
Mi-a ieşit în cale un gol, un gol de tine, de surâs înflorit.
Ar trebui să păşesc, să merg înainte, spre soare răsare, sau spre ce-o fi să fie,
că viaţa, oricum, n-aşteaptă.
Căderea între pietre, alunecarea în ninsoare costă.
Te prinde frângerea, întunericul... şi gerul.
Te costă îndepărtarea de inimă.
Aşa că mă întind înspre zare cu pustiul,
păşesc în abis şi constat uimită că trăiesc încă,
aşa, fără viaţa ce-mi eşti.
Abisul are aceeasi culoare pretutindeni şi la buza de sus, şi la cea de jos.
Încerc să înţeleg balansul acesta între cer şi pământ,
între mână şi talpă, între tâmplă şi piept,
între ochi şi ureche, între gură şi nară, între val şi pământ,
între groapă şi muntele din adânc.
Am parcurs aproape toate formele de relief
şi iată-mă! Păşesc în gol, fără podul braţelor, buzelor, inimii tale.
M-arunc în mine cu toate gândurile val vârtej.

Traversare

Ca să trăieşti, câteodată pleci departe,
sperând că acolo găseşti pâinea şi sarea,
sau poate chiar soarele respirând.
Şi goluri se-ntind peste zări şi ape se varsă pe maluri
şi patimi se-ntind peste câmp şi pe plâns de pământ.
În mersul spre fiinţă, în pasul spre vis,
pierzi focuri, pierzi aripi, pierzi neguri,
pierzi ani, traversezi un abis.


Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Iulia  Dragomir

Copyright © 2017 Iulia Dragomir
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.



Niciun comentariu

Un produs Blogger.